S-au împlinit, la 1 august 2022, cinci decenii de la prima întâlnire cu Săliștea Sibiului „salonul Ardealului ” (O. Goga), „satul în care țăranii au biblioteci” (P.P. Panaitescu), „capitala spirituală a Mărginimii.” Cu mintea doldora de bibliografie am ajuns la Săliște în preajma sărbătorii de 15 august 1972, la doar câteva zile după repartiția guvernamentală și încadrarea la Comitetul de cultură al județului Sibiu. Profesoara Maria Fanache – președintele în exercițiu al instituției, o autoritate culturală și științifică indiscutabilă – m-a chemat în biroul Domniei Sale și m-a atenționat: „Tovarășe Moise, o echipă de cineaști niponi intenționează să filmeze o nuntă tradițională în localitatea Săliște. Pentru asta avem nevoie de un scenariu bazat pe o cercetare eminamente științifică. Mâine dimineață plecați la Săliște unde veți rămâne… cât este nevoie! Acolo vă așteaptă învățătoarea Maria Costăchescu – o bună cunoscătoare a obiceiurilor locale”.

A doua zi – ușor intimidat de sarcina primită, dar și de noutatea problemelor cu care începeam să mă confrunt – am pornit spre Magna villa Walachicalis – numele primei atestări documentare a Săliștei (1380). Acolo mă aștepta directorul căminului Cultural – prof. Aurel Șerban – absolvent, și el, al filologiei clujene… în urmă cu vreo doi-trei ani. Îngrijorările mele privind eventualele probleme de comunicare cu notabilitățile au început să se împrăștie.

M-am cazat la camera de oaspeți a primăriei, apoi… ne-am îndreptat spre restaurantul din apropiere („în fund la Anicuța”) unde aveam să iau – la nevoie – masa. Următorul individ pe care l-am cunoscut a fost tov. Puștea, primarul localității, căruia i-am fost prezentat de fostul meu coleg de facultate. Abia spre seară, la repetițiile corului, aveam să cunosc lumea bună a Săliștei (preoți, funcționari etc.) și, desigur, pe doamna Maria Costăchescu – învățătoarea care urma să mă introducă în… secretele lumii tradiționale a acestui sat atât de celebru. După o primă discuție cu doamna învățătoare, am stabilit o întâlnire pentru a II-a zi când urma să definitivăm „planul de bătaie”: locațiile nunții, tradiții orale, protagoniștii și informatorii cu care urma să discutăm… detaliile.

În ziua următoare – la slujba de la Biserica Mare, popa Romi a anunțat scopul prezenței mele la Săliște, m-a prezentat enoriașilor și le-a cerut să-mi acorde tot sprijinul. În aceeași zi, după prânz, am vizitat cele câteva locații propuse de doamna Maria Costăchescu. Ne-am oprit la două dintre ele – gospodăria familiei Ivan, un vecin de-al însoțitoarei mele și la casa Marioarei Herța – din imediata vecinătate a protopopiatului Săliște. Cele două gospodării ni s-au părut reprezentative pentru localitate și adecvate scopului nostru. Ba, mai mult, dna Mărioara Herța – femeie frumoasă și inteligentă, trecută de prima tinerețe, concura, cu șanse mari, pentru rolul de soacră mică. Surprinsă, dar și încântată de propunere, interlocutoarea noastră a acceptat relativ ușor cele două roluri ceremoniale – de gazdă și soacră mică – ale unei nunți tradiționale din Săliștea Sibiului.

Am pecetluit înțelegerea cu o vișinată (fiind 15 august… era ziua tuturor Mariilor și Marianelor!), apoi ne-am văzut fiecare de treburile noastre. Pe drum, dna Costăchescu m-a felicitat pentru alegere spunându-mi că interlocutoarea noastră provine din satul vecin Tilișca, și că a fost soția unuia dintre cei mai importanți măcelari din Săliștea interbelică. Acum este văduvă…, o văduvă de o aparte discreție. „M-a surprins că a acceptat propunerea Dvs.! Are puține prietene și trăiește destul de retrasă! Am pornit-o bine, domnule Moise!” – îmi zâmbește cu satisfacție Maria Costăchescu la despărțire.

A doua zi, în drum spre Liceul din Săliște, am trecut în fugă pe la alimentara din colț pentru a-mi cumpăra o plăcintă. Surpriză! Dna Herța tocmai se apropia de magazin: „Bună dimineața, domnu’ Moise! Unde alergați?” / „La școală, am întâlnire cu dna Costăchescu și… am întârziat!” / „Dacă timpul vă permite, mai treceți pe la noi!” / „Poate mâine… după vizita de la protopopiat!”

În ziua următoare am vizitat Protopopiatul Săliște, apoi am trecut drumul la doamna Marioara Herța. A fost începutul unei prietenii cum adeseori se întâmplă între un cercetător și informatorii săi, o amiciție care s-a încheiat doar în primăvara lui 1988, când am condus-o pe ultimul drum, lângă Biserica din Grui. Dialogul nostru s-a înfiripat pe subiectul deplasării mele la Săliște – nunta tradițională din Mărginime, pe elementele specifice acestei zone preponderent pastorale. Imagini reprezentative pentru perioada interbelică, realizate de celebrul fotograf Dădârlat (care a donat Bibliotecii Academiei Române un superb album cu caracter etnografic), completau, pas cu pas, informațiile furnizate de amabila mea interlocutoare. Obiecte cu funcție ceremonială, precum țolica de cal, plosca sau castănul (lada de zestre), prezente încă în gospodăria informatoarei mele, completau informațiile. Pentru eventualele completări mi-a sugerat câteva nume cu statut de informatori identificați precum Ioan Stănișor (n. 1903) sau Pelu Hașegan (n. 1913) – interlocutori de marcă și în anii următori, când am redactat capitolele Datini și obiceiuri și Portul tradițional din Monografia Săliștei (1990). Bună cunoscătoare a lumii interbelice, dna Herța m-a ajutat, adeseori, să înțeleg unele lucruri mai complicate legate de Săliște și îndeobște de redactarea unei lucrări despre Săliște. În casa Domniei-Sale aveam să întâlnesc câteva personalități ale comunei precum pictorul Dădârlat (fiul celebrului fotograf), inginerul Ioan Stănișor, preocupat de trecutul Săliștei, preotul Isac, vecinul său, ori familia prof. Nicolae Suciu (istoric), coleg la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. Informațiile folclorice și culturale, furnizate cu generozitate de dna Herța, aveau să populeze toate lucrările mele despre Săliște și Mărginime, începând cu Butea junilor (1976) și încheind cu monografiile Mărginimii Sibiului (1985) și Săliștea Sibiului – Străveche vatră românească (1990).

Atentă la pasiunile mele (începusem să-mi conturez colecția de artă populară), mi-a oferit, drept cadou de nuntă, o țolică de cal, o ploscă, o față de masă și o icoană pictată pe sticlă – „cinste” pe care o face, de obicei, o mamă fiului său în asemenea împrejurări…

Pentru familia mea, dna Mărioara Herța a fost și a rămas mama noastră de la Săliște. O bucura fiecare întâlnire și o întristau… despărțirile. Nu uita să mă felicite după fiecare succes, expediindu-mi vederi sau succinte telegrame la nașterea fiicei mele sau la numirea în funcția de director al Teatrului de Stat Sibiu. Vedea, probabil, în mine fiul pe care destinul… nu i l-a oferit.

Ultima întâlnire s-a consumat în primăvara lui 1988, când am vizitat-o la Spitalul Județean Sibiu… înainte de o complicată intervenție chirurgicală. Era optimistă. Ultima imagine… depunerea sicriului, alături de soțul său, în cimitirul Bisericii din Grui.

Să-i fie țărâna ușoară și amintirea eternă!

Ilie MOISE