Măcar duminică, 26 iunie, să ne reamintim, cu mândrie patriotică,

de Ziua Drapelului nos­tru Sfânt, cu faldurile în cele trei armonioase cu­lori ale sale: Roşu-Gal­ben şi Albastru. Este acel stindard care avea să fie arborat, întâia oară, şi în secret, pe partea cea mai dosnică a catargelor unor mici vapoare comerciale dunărene aparţinătoare ţinuturilor ţării Româneşti, intens supravegheate şi vămuite de tot mai nesă­tuii sultani şi viziri ai Impe­riului Otoman. Erau acele timpuri de restrişte în care ienicerii turci nu aveau a se teame de mica oştire a viitorului brav voievod muntean, Mircea cel Bă­trân, aflat la începu­turile glorioasei sale domnii, descrisă cu măes­trie de Mihai Eminescu în a lui poetică „Scrisoarea a 3-a”. Mult mai târziu avea să fie arborat acel drapel şi de către românii ardeleni. 
Şi tot pe ascuns. Pentru că cruzii, nemiloşii şi hărăpăreţii lor duşmani năvăleau de peste tot. Şi, apoi, nu trebuie uitate nici zilele şi nopţile de mare curaj patriotic, atunci când mândrul simbol naţional avea să fie pitit pe învelişul oiştelor care­lor în coamele despletite ale cailor care i-au adus , în mai 1848, pe românii ardeleni cu zecile de mii pe întinsa ”Câmpie a Libertăţii” de la Blaj, gest urmat, la 1 Decembrie 1918, de Marea Adunare Populară de la Alba Iulia, cea care avea să consfin­ţească Unirea Transilva­niei cu România.
       
Două bancnote  naţionale itinerează România istorică şi pitorească

Iar inedita performanţă de frumuseţe şi mândrie naţională aparţine imagi­nilor reproduse pe banc­notele de 10 şi 200 de lei, autorii lor fiind atât iscusiţii graficeni-gravori ai Mone­tăriei Statului Român, cât şi muzeografii-restaura­tori ai Muzeului Civilizaţiei Populare ASTRA din pă­durea „Dumbrava Sibiu­lui”. Pe bancnota în va­loare nominală de  10 lei admirăm imaginea deo­sebit de reuşită a chipului pic­torului Nicolae Grigo­rescu (1838-1907), iar pe verso reproducerea-grafi­că a unei locuinţe forti­ficate boiereşti din satul vâlcean Vlădeşti, constru­i­tă în anul 1835 şi având pivniţa înzidită sub un lung şi înalt pridvor, consolidat de stâlpii din lemn de brad, încrustaţi cu cioplituri tradiţionale. Pe bacnota de 200 de lei este reprodus bustul filozofului şi poetului Lucian Blaga (1895-1961), iar alăturat stau un buchet cu trei maci de câmp, precum şi o coală cu scrisul minuscul a două poezii ale sale: ”Autoportret” şi ”9 mai 1895”. Pe verso se află ima­ginea unei vechi şi foarte ingenioase mori pe apă, peste care a fost suprapusă atât imaginea peniţei tocului de scris cât şi cea stilizată a ”Gân­ditorului de la Haman­gia”, o statuetă din cera­mică şi care este mai veche de 8000 de ani, fiind descoperită într-un mormânt din epoca fie­rului, găsit de arheo­logi în vatra actualului sat Baia, din vecinătatea Istriei Tulcene. Cât pri­veşte amin­tita moară, ea a fost, cândva, casa de locuit a numeroase generaţii de morari şi morăriţe din satul Poenii de Jos, comuna Bunteşti. Însă până a ajunge ceea ce este ea acum, adică o valo­roasă piesă etnogra­fică, respectiva moară a măcinat, prin vrednicia oamenilor şi prin forţa apei, boabele de grâu şi de porumb trudite de ţăranii acelui sat biho­rean, întregul ansamblu hidraulic fiind aşezat în repezişul apei râului Crişul Pietros, afluent al Crişului Negru. Iată cum imaginile gravate pe filigramul a două bacnote naţionale pot să pună în valoare atât reputaţia istorică a doi distinşi cărturari ai neamului ro­mânesc, cât şi unele din­tre cele mai reprezen­tative monumente ale artei şi meşteşugului ţăranului român! Aşadar, încă o lăudabilă realizare a muzeografilor-restau­ratori sibieni. Cei care au reuşit să deschidă lungi şi atractive itinerarii docu­mentar-turistice, su­gestiv intitulate „Descoperă Ro­mânia pitorească prin Muzeul Naţional ASTRA din pădurea „Dumbrava Sibiului”. Iar în catalogul amintitei instituţii cultu­rale sunt trecute nu mai puţin de 50 de vechi case de locuit, gospodării 
ale oierilor, viticultorilor, pomicultorilor şi păsto­rilor de vite; vâltori pen­tru textile, joagăre pentru despicatul buştenilor şi mori pentru măcinatul cerealelor cu forţa apei râurilor şi a vântului; ateliere ale olarilor, ţesă­torilor, cojocarilor, fiera­rilor, rotarilor, căldărarilor şi rudarilor, la care se mai adaugă icoanele şi zugră­velile a trei multiseculare biserici din grinzi de lemn, toate oferite spre păstrare şi îngrijire de locuitorii Bezdedului-Sălajului, Dre­tei-Clujului şi Comă­neştilor-Gorjului. 
                                                

Teiul Sfânt şi Eminescu

Poporul român are tot felul de aniversări şi de sărbători anuale creştine sau laice, însă niciuna dedi­cată cinstirii prover­bialului ”Tei Sfânt a lui Eminescu”. Nu de alta, dar poetul a iubit şi cântat în versuri teiul ca nimeni altul până la el. Şi apoi nu trebuie uitată nici coinci­denţa că s-a stins din viaţă exact la mijloc de lună iunie a anului 1889, atunci când teii îşi scutu­rau ultimele flori ”săru­tate” de albine. Aşa­dar, să lecturăm câteva versuri eminesciene în care vom simţi mireasma florilor de tei şi gingăşia sufle­tească a poetului. ”Şi dacă se întâmplă ca ziua să te văz/Desigur că la noapte un tei am să visez,/Iar dacă de cu ziuă eu întâlnesc un tei/În somnu-mi toată noaptea te uiţi în ochii mei.”; ”Şi nimeni-n urma mea/Nu-mi plângă la creştet/Doar toamna glas să dea/Frunzişului veşted./Pe când cu zgomot cad/Izvoarele-ntruna,/Alunce luna,/Prin vârfuri lungi de brad,/Pătrunză talanga/Al serii rece vânt,/De-asu­pra-mi teiului sfânt/Să-şi scuture creanga.!”;  ”Când voi muri, iubito, la creştete să nu-mi plângi,/Din teiul sfânt şi dulce, o ramură să frângi;/Tu ramura cu grijă la căpătâiul meu s-o-ngropi,/Deasupra ei să cadă a ochilor tăi stropi,/simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu/Mereu va curge apa, eu voi dormi mereu!”; ”O mamă, pe ge­nunchii mei şedea-vei,/Vom fi singuri-singurei,/Iar în păr înfrigurate/Or să-ţi cadă flori de tei.”
                
Solstiţiul astronomic al încă unei vânturoase şi capricioase veri                         

Marţi, 21 iunie 2022, a fost (ca durată în timp) noaptea cea mai scurtă a anului, urmată imediat de cea mai lungă zi-lumină. diferenţa de fus orar fiind de numai câteva minute. Ca urmare, întunericul şi răcoarea acelei nopţi au izbutit cu greu să biruie lumina cerului senin. şi era şi firesc să fie aşa de vreme ce amintita dată calendaristică a marcat sosirea Solstiţiului Astro­nomic al Verii. Aşa se face că a năvălit peste noi încă o vară fierbinte, anotimp în care mereu îmi readuc aminte de versurile poe­mului ”Rugă pentru pă­rinţi”, al regretatului Adrian Păunescu (1943-2010). Poetul care nu uita să ne avertizeze nu numai că ai noştri părinţi sunt tot mai enigmatici şi cuminţi, dar şi că lângă noi se sting şi mor.  Ca urmare, la vârsta mea de acum, trecută bine de 87 de ani, îndrăz­nesc să-i dau un sfat părintesc şi creştinesc cititorului de ziar, prin a-i sugera doar să încerce 
a-i privi cu atenţie pe bătrânii ţărani ai satelor româ­neşti. Să fie atenţi nu numai la truda lor de a mai lucra un mic petec de pământ, dar şi cum stau şi arată ei, singuri, sin­gurei, aduşi de spate, în stranele bătrânelor bise­rici, atât la slujbele de vecernii, cât şi la cele dumincale şi ale sfintelor sărbători creştine de peste an, asemeni celor de mai zilelele trecute: Înălţarea Domnului, Po­go­rârea Sfântului Duh (Rusalile) şi cea de vineri, 24 iunie, Naşterea Sf. Pro­roc Ioan Botezătorul (Sân­zienile sau Drăgaica).
Ioan Vulcan Agniţeanul