Case "îmblănite"

Istoria nu se citeşte doar pentru frumoasele amintiri. Ea se preţuieşte pentru că acumulează experienţa umană şi poate răspunde la întrebări actuale. Este cazul caselor îmblănite.
O cameră îmblănită este una amenajată astfel încât să devină călduroasă prin căptuşirea cu loazbe. Blana este un regionalism, însemnând o scândură mai groasă, aşa cum erau loazbele. Imediat după deschiderea Muzeului de Istorie la Primăria Veche, prima încăpere era una deosebită prin exponate şi pereţii la care nu se uitau prea mulţi. Zidurile erau din piatră, iar stratul gros de mortar de pe suprafaţa lor păstra urma loazbelor. Pe scurt, camera de la etaj fusese căptuşită cu loazbe, incendiate la un anumit moment istoric ulterior.
Arhitectul dr. Herman Fabini, cel care a restaurat Primăria Veche, a considerat că deschiderea ferestrei de la camera cu loazbe era databilă în jurul anului 1300, adică între primele case din piatră cu etaj. Casele cu etaj aveau la parter şemineu şi la etaj camere îmblănite. Aşa ne spun enciclopediile.
Casa cu scânduri ("bohlenstube") era de cele mai multe ori singura cameră încălzită dintr-o masivă casă din Evul Mediu. Tencuiala pe care erau prinse loazbele putea fi din lut sau, în cazurile de la Sibiu, din mortar cu var, ambele termoizolante. În Germania sunt date ca exemple de camere cu scânduri în Heldburg (Muzeul Castelului German), castelul Schoenfels sau în Dormstrasse 12 din Nordhausen, hanul Goldenrose (după Wikipedia). Sper ca de acum înainte, şi casele din Sibiu cu camere de scânduri să intre în literatura istorică.
Spre mulţumirea mea, am văzut acelaşi tip de amenajare interioară în casa cu numărul 25 din Piaţa Mică. Restauratorul, un harnic şi pasionat absolvent al facultăţii de profil din Sibiu, a găsit de bun simţ să pună în valoare istorică locul său de muncă. Un început de muzeu al casei. Astăzi peretele protejat atunci de sticlă, este acoperit de un dulap plin cu hârtii. Birocraţia bate istoria.
Multumesc funcţionarelor care mi-au arătat un culoar de acces la exteriorul zidului.
Camera de la Primăria Veche a fost cedată, devenind nevizitabilă. Adevărat, nici la muzeu nu se putea vedea uşor. Regretul este cu atât mai mare cu cât astfel de camere au fost ulterior retencuite şi numai la decapare pot fi descoperite urmele bârnelor.
Căptuşirea interioară cu loazbe devenise, din necesitate, o practică larg răspândită în clima rece a Sibiului din secolul al XIV-lea, perioadă când cei mai înstăriţi orăşeni înlocuiau casele din lemn şi chirpici cu cele din piatră şi cărămidă. În plină criză energetică nimeni nu e interesat de felul cum rezolvau orăşenii problema încălzirii locuinţelor în Evul Mediu?

Pseudosubterane în Piaţa Mică

Un prieten, de fapt prieten al muzeului şi muzeografilor de la Union, îmi spunea înainte de  '89 că are o hartă a subteranelor, o ramificaţie de tuneluri cu centrul în Piaţa Mare; a dispărut, cu promisiune cu tot. Subiectul a rămas în dezbatere pe fb şi nu va dispărea în veci.
Pun  din nou în discuţie  tema cu varianta în care tunelul pleacă din pivniţa unei case, cum era cel din pivniţa casei cu numărul 12 din Piaţa Mică. Două elemente ale povestirii sunt reale: un arc în peretele din subsol şi direcţia spre Biserica Evanghelică. De aici şi până la a declara că exista un tunel între cele două construcţii intervin fantezia şi confuzia datorată uitării. Pot da un exemplu de foarte aproape. Ţineam minte că deschiderea din pivniţa casei de la numărul 12 e ogivală şi mare. În fapt, se suprapuneau două imagini: deschiderea în sacristia Bisericii Azilului (ogivală şi mare) fotografiată în clar-obscur cu arcul din pivniţă.
Arcul de cărămizi de pivniţa de la 12, cu umerii pe pămât, are o deschidere aşa de îngustă încât un om nu s-ar putea decât târî. Nu e singurul de acest fel. În subsolul caselor cu numerele 15 şi 25 se văd arce de descărcare asemănătoare, a greutăţii peretelui. Nefirească este micimea deschiderii  comparându-le cu arcele dezvoltate în zidurile Primăriei Vechi. Dincolo de arcele amintite este pămât depus în succesiunea straturilor istorice.Nici vorbă de pământ de umplutură.
Un arc de rezistenţă cu umerii pe pământ a putut fi văzut în subsolul casei cu numărul 25 din Piaţa Mică. Mai interesantă era stratigrafia din spatele lui: strat consistent de arsură peste solul viu.Chiar şi arcele de descărcare din elevaţia zidurilor cum sunt cele din pivniţa casei cu numărul 15 din Piaţa Mică pot da naştere unei legende. Ignoranţa nu are limite şi se completează armonios cu fantezia.

Legături între pivniţe

În folclorul subteranelor oraşului circulă legenda unor uşi secrete între pivniţele clădirilor istorice. Din câte pivniţe am văzut, nici o asemenea uşă nu mi- a ieşit în cale. Există accese zidite datorate modificărilor de plan în subsoluri. Am văzut un astfel de acces zidit în pivniţa Casei cu cariatide de pe strada Mitropoliei. În schimb există un acces din podul casei cu numărul 12 spre podul casei vecine. Forma blatului îl datează în secolele XV-XVI. Nu ştiu dacă vreodată casele de la numerele 12 şi 13 au avut proprietar comun.
Extrapolând locuri şi perioade, ajungem la folclor orăşenesc cu un grăunte de adevăr şi un munte de fantezie. Pot da multe exemple din discuţiile cu astfel de creatori ai legendelor urbane.

Ascunzători secrete

Amenajarea interioară a caselor din Evul Mediu diferă de cea a caselor din perioada modernă. Dulapul este o creaţie modernă. Cămara pentru alimente, la fel. Neştiind realitatea istorică, dăm drumul cu elan fanteziei.
Atmosfera entuziastă în care a fost reabilitată casa cu numărul 16 a fost supraîncălzită de descoperirea unei amenajări la etaj, sub podea. Vecinii au venit imediat cu interpretarea: era o ascunzătoare. Întrebarea firească era:cum putea supravieţui un om acolo când înălţimea era de 70 cm?
Am fost dus şi în casa vecină (un turn?) unde locatarii, în vârstă şi simpatici, mi-au arătat un loc secret unde ar fi fost ascuns un revoluţionar. Îmi pare rău, nu reţin numele.
Ascunzătoarea  de la casa cu numărul 16  avea dimensiunile de 3,5 x 3, 20 x 0,70. Accesul însă se făcea de la etajul inferior. Să-i spunem pod?
Casa de la numărul 12, cea medievală, avea însă tot la etaj o ascunzătoare sub podea cu acces prin chepeng. Accesul era permis celor de la etaj. Din nefericire, planurile de restaurare nu au putut fi găsite, astfel că localizarea e aproximativă.
Eu am mai văzut în timpul amarului de ani trăiţi pe şantierele oraşului aşa-numitele răcitoare, mici amenajări zidite, unde se păstrau sub pământ, la rece, alimente.
În casa de la numărul 12, spaţiul deasupra tavanului parterului până la podeaua etajului era destul de mare ca să primească o cămară sub podea. Să nu uităm că pentru izolarea camerei tavanul este un loc de izolare şi păstrare a căldurii în cameră, iar locuitorii Evului Mediu sufereau de frig. Ei beau mult vin, noi consumăm mult gaz.
În pivniţa casei de la numărul 12, am găsit o alt amenajare din cărămizi de plan pătrat, cu latura de 
1,10 m adâncă de 1,60 m. Spre deosebire de inventarul amenajării de la etaj, acesta era sărac: doar fragmente mici de sticlărie şi ceramică.

Cetatea din pivniţă

Teoria unei fortificaţii din piatră în jurul Bisericii Evanghelice a fost susţinută cu tărie, chiar dacă dovezile sunt în negura pivniţelor, în pereţii din piatră care puteau fi de apărare, dar şi de împrejmuire a bisericii sau de compartimentare a pivniţelor. Traseele arhitecţilor au făcut însă legea.
Urma de fund de şanţ din casa cu numărul 11, mult alveolată dădea impresia mai degrabă a unui canal sau albie de pârâu. Am văzut un alt profil marcat cu pământ negru în pivniţa de la numărul 12. Era un şanţ terminat în unghi ascuţit, intersectat de un zid din piatră. Construcţia ulterioară din piatră s-a adâncit mai mult tocmai pentru a depăşi nivelul puţin stabil al şanţului. Nimeni nu s-a arătat dispus de atunci să pună în plan urmele arheologice. Atunci însă programele pe calculator erau un vis. Nici la imagini digitale cu rezoluţie mare nu visam.
O alveolare cu pământ negru adâncită în subsolul pivniţei am văzut şi la casa cu numărul 16. Lăţimea mare a fundului gropii nu putea fi pusă pe seama unui fund de şanţ de apărare.
Este dificil să discutăm despre un zid de apărare în jurul bisericii pe baza descoperirilor până când nu avem un desen general, un plan cu descoperirile arheologice.
Pentru a reconstitui grafic traseul zidului de apărare pe trasul său estic, trebuie să uneşti Turnul Preoţilor cu Podul Mincinoşilor. Arheologic vorbind, la limita Pieţei Huet cu Piaţa Mare, în zona podului, a fost dezvelit un zid din piatră cu o fundaţie superficială. Reconstituirea arhitecţilor a mers pe traseul caselor până la culoarul de acces apoi a deviat traseul tâind planul pivniţelor.
Dacă considerăm teoretic şi transpunem grafic aşa cum o fac arhitecţii ca fiind zid de apărare acela al pivniţelor dinspre Piaţa Huet, trebuie să avem în vedere că zidul pe care l-am descoperit la numărul 12 intersectând o şănţuire mai veche nu este cel dinspre Piaţa Huet, ci unul de compartimentare. Adâncimea tălpii zidului de apărare se poate datora nevoii de a coborî în căutare de pământ stabil în şanţul de apărare sau în albia unui pârâu. Pivniţa casei de la numărul 12 are în plan cote de adâncime. În exterior există o cotă de referinţă -0,15. Pentru a ajunge la solul viu, am săpat până  
la -2,20 m. În interior acelaşi nivel, solul viu este la 4,40-4,85 rezultând o diferenţă apreciabilă. Şanţul în unghi ascuţit în care s-a adâncit un zid de compartimentare coboară de la 4,60 la 4,75.Cu alte cuvinte un şanţ anterior caselor se adâncea în solul viu cu mai bine de doi metri. În umplutura lui am găsit fragmente ceramice şi bucăţi de lemn.
Pentru că pe aceeaşi direcţie şi la distanţă mică, între casele nr. 11 şi 12, am văzut segmente de funduri de şant alveolat şi în ic. Ipoteza cea mai apropiată spune că a existat un pârâu amenajat de locuitori sau pornind de la el un şanţ de apărare finalizat în zona inferioară. Mai este o problemă. Unde se termina traseul şanţului de apărare, la intersecţia cu calea de acces?
Urma unui şanţ cu umplutură de apă băltită a apărut prin faţa casei parohiale. Stratigrafic, era vorba de o amenajare mai târzie decât şanţul primei incinte de apărare. Nu acolo era rezolvarea problemei, dar e evident că terenul era bogat în pâraie.

Patru pivniţe spaţioase puse (expuse) doar în lumina istoriei

Nu mi-a plăcut niciodată expesia-şablon folosită de istorici, "în lumina istoriei". O folosesc acum pentru că aş fi dorit ca pivniţele să fie iluminate ca ziua şi accesibile. Rămân însă doar într-o iluzorie lumină a istoriei. Am în vedere pivniţele de la numerele 11,12 şi 16 din Piaţa Mică şi de la Casa Artelor. Sunt trei pivniţe ale unor case de locuit şi un sediu de breaslă. Cititorul nu poate vedea nici măcar subsolul Muzeului de Istorie a Farmaciei, o instituţie publică.
Cele trei pivniţe ale caselor locuibile sunt proiectate după sistemul încăperilor decomandate: un culoar central din care se accede în spaţii laterale. Toate au compartimente mai mari şi mai mici. Toate au avut acces principal spre Piaţa Mică, cu nota că la numărul 11 scările coboară în pivniţă dintr-un hol central aflat la parter.
La numărul 12, accesul principal s-a schimbat, intrarea este acum dinspre Piaţa Huet. La ultima pivniţă am observat şi două accese prin chepeng de la parter. Pivniţele au fost şi sunt aerisite prin luminatoare. Toate pivniţele au firide pentru aşezarea unor surse de lumină, însă nu toate compartimentele au fost echipate cu aşa ceva.
Pivniţele de mai sus au fost special amenajate pentru nevoile domestice şi întreţinute în timp. Pivniţa de la Casa Artelor, acolo unde bunul meu coleg Neluţu Vărzaru supraveghea centrala pe gaz, a păstrat urma unui puternic incendiu, cea a unei dezvoltări spre Piaţa Mică şi a modificării intrării.  Accesul s-a păstrat până în 2007 prin spatele clădirii. Pivniţa a fost simplu compartimentată cu două spaţii mari, acoperite cu bolţi din cărămizi. Al treilea compartiment a fost adăugat încastrând baza unui stâlp al loggiei. În preajma lui 2007, accesul a fost modificat: accesul prin chepengul din exterior a fost înlocuit print-o deschidere din interior. Mulţi bani a costat restaurarea anterioară lui 2007, plusată cu neprevăzute.

Piaţa Mică, 16 Restaurare "en fanfare".

A fost o restaurare stilată, en fanfare, dar şi cu fanfară; normal, luxemburgeză. Luxemburghezii au venit la deschidre cu funcţionarii cu rang de miniştri. Noi, cu un primar şi acela venit cu întârziere.
Restaurarea însă a avut în general culoare şi specialişti locali: istoric, arhitect şi arheolog, până la urmă rezistenţionist, toti sibieni.Toţi ne-am străduit. Păstrez o parte din arhiva restaurării şi amintiri proaspete. Rezistenţioniştii s-au străduit mult timp să păstreze corpul de clădire adosat, parazitar şi şubred. Zidurile erau proptite cu bârne. Demolarea după primirea aprobării a fost o joacă, ca şi reclădirea. Apoi am putut cerceta arheologic curtea dinspre Piaţa Mică. În altă etapă am secţionat, normal, arheologic, curtea dinspre Piaţa Huet.
A fost o cercetare arheologică fericită. Mă resemasem cu o echipă modestă, în familie cu Crăciun tatăl şi fiul. Terenul până la Podul Mincinoşilor era şi el în săpături. Trai de arheolog la stat. Invidioşii aveau de ce cârcoti. Nu trebuia  să amintesc nici chiar în glumă la materialul arheologic ambalajul de Eugenia.
 Cu atât de multe informaţii documentare istorice şi texte din proiectul de restaurare o monografie istorică a clădirii s-ar putea scrie dintr-o suflare. Nimeni nu a cerut-o, semn că la mijloc a fost un interes de moment. Mai mult decât majoritatea caselor din Piaţa Mică, ea s-a dezvoltat în timp în legătură cu evoluţia ansamblului, mai ales cu a colţului cu banca şi apoi a Podului Minciunilor.Clădirea are două faţade ornamentate spre ambele pieţe. Este unica de acest fel.
Într-o secţiune ce a străbătut de la est la vest pivniţele, am intersectat o alveolare în pământul neumblat mai lungă de trei metri. Raportul de cercetare a consemnat că cercetarea ar fi evidenţiat o locuinţă din lemn. Contextul general pune în discuţie ipoteza.
Am avut fericita ocazie să cercetez şi loggia casei. Sunt prezente în stratigrafie două nivele semnificative de incendiere, ca în tot oraşul. Solul viu era doar la -0,50 m. Spre secţiunea dinspre Piaţa Huet el nu a fost atins. Arhitecţii s-au temut că o casetă arheologică prea adâncă ar putea afecta stabilitatea clădirii.
Caseta în discuţie a lăsat un semn de întrebare legat de şanţul săpat înaintea noastră, chiar lângă fundaţie. El pleacă de la un nivel superior, lâsând impresia că e o lucrare modernă pentru stabilitatea clădirii la mijlocul secolului al 
XIX-lea.
În interior, zidul poartă amprenta unei subzidiri. Nici zidurilor din pivniţa intersectate de secţiunea I nu le-am aflat alt rost decât o compartimentare târzie.
Cea mai interesantă amenajare însă cu un mare semn de întrebare legat de funcţionalitatea ei este la parter si se află în plan cu camerele dinspre Piaţa Huet. Este un spaţiu îngust cu ieşire în coridor şi cu adâncime considerabilă, la nivelul pivniţei. De peretele dinspre Piaţa Huet 
s-a adosat un pavaj circular din cărămizi. Arhitectul Hermann Fabini o datează în secolul al XVIII-lea.
Pivniţele sunt interesante pentru că relaţionează cu zidul de piatră dinspre Piaţa Huet, zid de fortificaţie şi (sau) de incintă a bisericii parohiale. Am urmărit relaţia între zidurile din piatră. Două dintre zidurile de piatră de compartimentare ale actualei pivniţe sunt perpendiculare şi se ţes de zidul dinspre biserică. Nu am certitudinea că au putut face parte dintr-un turn la al cărui zid de închidere s-a renunţat.
Nu am găsit nici o urmă de depunere stratigrafică cu nivel medieval, ca în învecinatele subsoluri de la numerele 11 şi 12; nici de drenaj.
O încăpere este deosebită pentru că a păstrat într-un colţ o groapă zidită încăpătoare, probabil folosită pentru a ţine la rece alimente. Am remarcat urmele de consolidare a structurii de rezistenţă cu subziduri şi încastrări de stâlpi de susţinere. Sunt urmele unei intervenţii masive de la mijlocul secolului al XIX-lea, ca urmare a unui proiect asumat de un arhitect. Aşa numitul răcitor a fost folosit până atunci, dovadă fiind materialul arheologic de acolo.
Cred că pe cititor îl interesează mai mult rezultatele săpăturii arheologice din spatele clădirii, curtea spre Piaţa Huet, extinsă peste cimitirul medieval. Acolo am intersectat cu săpătura morminte in situ şi o groapă comună cu resturi de schelete umane. Reînhumările sunt ulterioare funcţionării cimitirului şi după conţinutul gropii ele nu sunt rezultatul unei epidemii, când se făceau înhumări în gropi comune. Nu este exclus ca printre resturile de oase să fie şi cele ale fericiţilor înhumaţi inţial în interiorul bisericii.
Să lăsăm trecutul şi să căutăm în prezent. Am vrut să merg în barul de la subsolul cercetat arheologic şi am aflat că e închis. Biroul unde lucrau specialiştii de la Dicţionarul graiurilor săseşti a fost mutat. Centrul de informare de la parter are puternică concurenţă la Primărie. Pe plăcuţa de la intrare e pomenit consulatul, un hostel împreună cu dicţionarul graiurilor săseşti. Nu m-am uitat cu atenţie  la starea de conservare a faţadei. Sper că e bună.

O casă învecinată

Vecina Casei Schasser (Luxemburgeză) are numărul 15, unde după cum mi-am notat în carneţel era Domarul; acum e din nou în reamenajare şi casa poartă o cortină. Afară e vopsit gardul. În interior aflăm ce este din documentaţia de şantier. Bine că am însemnări din anii restaurării. Mi-a atras atenţia ancadramentul din lemn de acces în subsol. Are dimensiunile generoase, înălţimea de 1,33 m şi lăţimea de 80. Ne duce cu gândul la butoaiele cu vin. M-a interesat mai ales peretele dinspre Piaţa Huet suspectat ca zid de cetate. Arată ca un zid de pivniţă, comun cu soclu din piatră pe care se ridică structura din cărămizi.De fapt, înspre Piaţa Huet este o deschidere generoasă la parterul unei camere, iar spre Piaţa Mică sunt două încăperi mai mici, cu pereţii exteriori din piatră. Zidul despărţitor de camera mijlocie poartă ancadramentul din goticul târziu. Interiorul camerelor lasă să se vadă o etapă de reamenajare anterioară şi una ulterioară secolului al XVI-lea cu ancadramente din lemn, ascuns atunci de o zidărie. Aştept cu interes ştiinţific şi cetăţenesc noua înfăţişare. Textul de aici e doar atenţionare pentru valoarea istorică a imobilului, mult mai mare decât lasă impresia siteurile Primăriei.
Firesc, seria de articole nu poate avea concluzii.Rămân semnele de întrebare. Într-o lucrare ştiinţifică ele sunt sarea şi piperul; acum ele pun în lumină proasta administrare a  societaţii locale.
În luna aprilie a anului 1957 a fost descoperit în încăperea dinspre stradă a casei din Piaţa 6 Martie din Sibiu un complex de picturi murale important atât prin valoarea lui artistică şi documentară, cât şi prin faptul că el este unul din foarte puţinele ansambluri de acest gen, de natură laică. La câţiva ani după prima etapă a dezvelirii complexului, el a fost publicat de Vasile Drăguţ sub titlul de "O pictură murală laică din Sibiu" în 1631.Lucrările de dezvelire, efectuate în această etapă doar parţial au fost reluate şi de data această încheiate în septembrie 1968, cu această ocazie consolidându-se stratul de pictură şi realizându-se câteva întregiri, acolo unde acest lucru era posibil.
Cu acest complex, Sibiul posedă un monument de artă unic în Transilvania:un interior orăşenesc (probabil un magazin de desfacere sau, după opinia lui Vasile Drăguţ,sediul de notar) datând din prima jumătate a secolului al XVII-lea , al cărui decor parietal, păstrat aproape în întregime permite cel puţin enunţarea unor ipoteze privind provenienţa meşterului, despre preferinţele iconografice ale mediului orăşenesc, despre tehnica de lucru, ideea de ansamblu etc.