Foto: Dumitru CHISELIȚĂ
Este una dintre puținele străzi pe care o poți vedea, de la un cap la altul, de pe partea cealaltă a drumului. Dacă stați pe trotuarul de pe Constituției în zona blocurilor, puteți vedea, dincolo de maidanul acela intermediar, tot, de la prima casă de pe colțul cu 9 Mai, la cea de unde Rotarilor devine Hurmuzachi sau invers. La fel, este una dintre puținele străzi care pe o parte are case, iar pe partea cealaltă are nimic.
Dar nu a fost tot timpul așa. Pe vremuri era una dintre străduțele cochete și cu aer de vechi din Orașul de Jos, partea spre gară. Apare și pe cea mai veche hartă, a lui Visconti, la care tot facem referire când e vorba de chestii istorice cu Sibiul.
la început, pe la 1480 și ceva se numea, pare-se, strada Broaștelor, deși denumirea scrisă este, sub diverse grafii, interpretabilă, unii susținând că ar fi vorba despre strada Gretei, prescurtarea de la Margareta. Ia să vedem: Croten/Kritten/Greten/Kroeten. deci confuz și pentru un vorbitor de germană. Treaba se stabilizează în secolul al XVII-lea, când apare ca „mica stradă a Margaretei”, cea „mare” fiind Liviu Rebreanu, care ar avea cam aceeași istorie, de la broaște la Greta-Margareta. Din 1872 se numește strada „Anna” („Annagasse”), cu referire la fraternitatea Sfintei Ana, prezentă la Sibiu până la Reformă. Sub numele de „Ana” a funcționat până la 1947, când i s-a schimbat în Constantin Hurmuzachi, ulterior Costache, om de știință și luptător pentru drepturile românilor din Bucovina în perioada de dinainte de Marea Unire. Un timp, în epoca actuală. s-a aranjat ca numele să rimeze cu prenumele: Costache Hurmuzache, dar acum s-a revenit la normalul logic. Nu știu ca marele luptător bucovinean să fi avut vreo legătură cu Sibiul, dar nu cred că e o problemă asta. Ca o paranteză, tot istoricul acesta ar fi fost mai greu de scris fără cartea „Străzile Sibiului”, a lui Aurelian Dobrotă.

Foto: Dumitru CHISELIȚĂ
Strada este vizibilă, dar necirculată. Arterele principale ale zonei sunt 9 Mai și Constituției, cine s-ar opri să se plimbe pe Hurmuzachi și de ce? Nu tu magazine, nu tu baruri, niște case și cam atât, doar un (fost?) atelier de mecanică fină și ascuțitorie având „semn” că ar exista aici. Și totuși…
Acele „doar niște case” sunt interesante. Nu sunt nici multe: șapte bucăți la stradă. Unele vechi dar reînnoite de-a lungul timpului, inclusiv „anvelopate” termic, altele mai noi spre secolul XX, una singură etajată, a cărei curte ar putea comunica cu clădirea „omoloagă” de pe Rebreanu (tot etajată). Ca în toată zona istorică, partea de la stradă este doar o mică parte din ceea ce înseamnă clădirea luată la total. Curțile ascund corpuri interseante, unele probabil mai vechi decât casa de la stradă, câte o grădină sau ceva tot din categoria „spații verzi”.
Pe colț este o casă cu fațada spre 9 Mai, urmată de una care aparent este stil „vagon” dar care la origine pare a fi fost compusă din două case diferite, vechi ambele, dar greu de datat din cauza modificărilor ulterioare, în sensul că pot fi și de la 1600 și de la 1800. După o casă ce poate fi dată de exemplu tipic de locuință din cartierele de case interbelice, urmează o casă „combinată”. În principiu ar fi veche, dar poarta „de epocă” a fost înlocuită cumva cu una din anii ’70-’80 iar acoperișul ei nu e neapărat într-o stare excelentă. Apoi avem o casă care arăta mai nouă atunci când era mai veche, urmată de superstarul străzii.

Foto: Dumitru CHISELIȚĂ
Superstarul străzii este o casă paradoxală. Este din aceea de zici că au construit-o pe jumătate, doar pentru că latura mică e la șosea. Spatele îi este invadat de iederă sau altă plantă agățătoare. Are o singură fereastră, cu obloane de secol XIX-început de secol XX. Mai are o intrare cu poartă din tablă care zici că este venită de altundeva, că nu-și are locul acolo, că zici că e o ușă de la un atelier dintr-o fabrică. De închis este închisă cu lacăt și lanț, semn că este abandonată (după cum dealtfel și arată). Ce este interesant este că are, în stânga, o fereastră-ghișeu, care îi dă toată culoarea. Nu știi ce era de fapt, cel mai probabil era un loc prin care se vindea ceva. E posibil ca „în spate” să fi fost o construcție ulterior demolată, dar curtea destul de înghesuită nu știu cât ar fi permis asta. Care va fi fost istoria acestui loc, nu cred că se mai știe.

Foto: Dumitru CHISELIȚĂ
Urmează din nou o poartă metalică, ce dă înspre un nicăieri, pentru că nu pare a avea vreo casă căreia să-i aparțină, decât spatele unei locuințe dinspre Liviu Rebreanu, urmată de, zic, cea mai frumoasă poartă de pe stradă (deși strada e destul de scurtă): fier forjat cu ornamente prinse în coliere (deci de dinaintea apariției sudurii), nu deosebite ca prin alte locuri mai centrale, dar suficient de reușite. Nici poarta aceasta nu e funcțională, încât te întrebi pe unde se intra, răspunsul venind automat că și aici există o comunicare cu strada vecină. Casa este etajată, posibil ca fiecare etaj să aibă proprietarul lui dacă judeci după diferențele de zugrăveală, și de termopane vs. ferestrele „clasice”. Ultima casă de pe Costache Hurmuzachi este micuță, stilul acela de „micuț” care nu mai e așa mic dacă intri în curte. De aici, strada se termină brusc, devenind, fără alte introduceri și amenajări, Rotarilor.
Partea cealaltă a străzii este… nimic. Înainte erau casele „de peste drum”, dar campania de demolări din anii ’80 le-a desființat complet, meînlocuindu-le cu nimic. Câteva urme de „locuire” încă se mai văd, un petic de asfalt pe aici, câțiva copaci care în mod normal nu ar avea ce căuta acolo, dar te gândești că au fost și ei inițial ai cuiva de prin vreo curte sau grădină, pe vremea când mai încolo era strada Ampère. Alte urme „istorice” sunt un stâlp de telefonie din lemn și un corp de iluminat „uitat” de modernizările care au ras uneori lămpi valoroase.
Maidanul este vechi și el, de imediat după demolare și prelungirea străzii Constituției spre Teclu. Este mărginit de parapeți din motive necunsocute, că nu au ce proteja. Locul are o vechime de 40 de ani în care nu s-a binevoit a se amenaja ceva decât o cărare „handmade” pentru cei care își plimbă cățeii și mai demult, spre 9 mai, două chioșcuri, unul cu de toate – bere sucuri și țigări, altul cu casete de populară și paleo-manele. Se zvonește că locul ar fi proprietate privată amestecată: primărie plus biserică plus foștii proprietari, ceea ce se și vede. Ar putea fi aici un părculeț frumos, cu ceva flori, bănci, o alee mică și nu neapărat betonată la modul sibian, dar, asta e, proprietatea e proprietate și este oglinda proprietarului. Accesul în „parc” se face de pe o scurtătură care „taie” Constituției spre Rotarilor. Oricum, voit-nevoit, locul aduce unicitate străzii. Plus că pe aici trotuarul este mai lat decât pe partea cu case.

Foto: Dumitru CHISELIȚĂ
V-am povestit cum, atunci când mergeam pe Rebreanu, cineva a dat alarma cum că „e unul care face poze la mașini”. De regulă înțeleg neînțelegerea lor vizavi de demersurile cam ciudate și greu de explicat, cum ar fi sa pozezi case, străzi și apoi să scrii despre ele. Care om întreg la minte, cu familie, situație, reputație, ar face așa ceva în mod normal?
De data aceasta însă am aflat care era problema cu pozatul. Mi-a spus-o un localnic, după ce m-a întrebat – tradițional – de ce fac fotografii. După ce i-am explicat demersul meu (pe care l-a înțeles) și i-am răspuns că nu sunt nici de la primărie să vânez mașini parcate anapoda, nici de la cultură să vânez lucrări neautorizate la clădiri istorice, omul mi-a spus cauza „alarmelor” cu pozari. Zona este un fel de teren pentru dat amenzi. Pozezi o mașină parcată cum nu trebuie. Dar aici nu le poți parca așa cum trebuie pentru că nu ai, fizic unde. Mai vin cei de la cultură care vânează termoizolații, mansardări contra naturii și termopane albe în loc de ferestre de epocă. Omul îmi mai spune că anul 2018 a fost unul special, în care s-a vânat la greu orice pe acolo, pentru că, na, era summitul și poate voiau Merkel și Macron să își ia niște telecomenzi universale de pe 9 Mai și vedeau că era schimbat aerul medieval de pe Hurmuzachi.
Bun, sunt și eu sensibil la mutilări din acestea ale patrimoniului, detest mansardările care au invadat centrul istoric, porțile de fier cu plexi’ în spate și țiglele noi pe casele vechi. Dar hai să fim serioși, strada aceasta este, din punct de vedere al valorii istorice, cam spre categoria inferioară. Asta chiar dacă face parte din incinta fortificată (fosta), dacă apare pe hărțile de epocă. Dacă omul avea dreptate, nu prea înțeleg de ce atâta zel, când sunt locuri unde char este de lucru la nereguli și intervenții aiurea, în zone mult mai centrale, despre care am și scris. Locuri unde s-auz luat asemenea măsuri, încât ori au continuat neregulile, ori au rămas așa, ne-regulate. Asta ca să nu pomenind e construcțiile care răsar așa, ca supliment, prin curțile istorice din același centru. Și plus că hei, aici aveți un maidan tânăr de la 1986 care oricât s-ar curăți, tot maidan rămâne.
Concluzie: strada Costache Hurmuzachi fostă Mică a Margaretelor, fostă Ana, este o stardă scurtă, ciudată și simpatică. Frumusețea ei este mult mai vizibilă seara, vara sau toamna, ca dealtfel în cam tot ce ține de Orașul de Jos. Nu ai ce face acolo decât să te plimbi liniștit și pe mijlocul drumului, că trotuarul este îngust și ocupat de mașini. Și e ultima stradă din orașul istoric, spre gară. Deci merită. Pentru casa aceea părăsită cu „ghișeu”; pentru maidanul acela care împlinește deja o frumoasă vârstă, pentru lampa aceea de pe stâlp care încă mai e acolo. Chiar dacă încă te mai întrebi de ce te-ai plimba pe acolo.
Dumitru CHISELIȚĂ
Foto: Dumitru CHISELIȚĂ
Ovidiu BOICA
Teodora NAN
Ștefania VESA
Vlad IGNAT
Ștefania VESA
Ovidiu BOICA
Ștefania VESA
Ovidiu BOICA
Ovidiu BOICA
Vlad IGNAT