„Cine sunt eu mai mult decât mine?”: filme despre război, abuz și traume moștenite, la Astra Film Festival

A doua zi a Astra Film Festival a adus în fața publicului povești despre război, copii abandonați, abuzuri ascunse ani la rând și răni care se pot transmite de la o generație la alta. Documentarele și discuțiile de după proiecții au transformat sălile festivalului în locuri de reflecție despre lucruri greu de privit, dar necesare. Ziua a început cu „Aici, altundeva”, documentarul regizat de Comes Chahbazian, despre o familie din Nagorno-Karabakh, surprinsă în 2023, în mijlocul lipsurilor și al războiului. Filmul folosește și imagini realizate de protagoniști, care surprind fragmente de normalitate într-o realitate tot mai nesigură, până în momentul în care familia este obligată să își părăsească definitiv casa.

„Cei pe care i-am filmat m-au învățat ce înseamnă demnitatea. Nu au plâns, nu au urlat, dar în interiorul lor purtau enorm de multe emoții”, a spus regizorul, în sesiunea de întrebări și răspunsuri de după proiecție.

Copiii pe care statul nu i-a protejat

Unul dintre cele mai apăsătoare momente ale zilei a fost proiecția documentarului „Singuri”, realizat de jurnaliștii Recorder Cristian Delcea, Mihai Voinea și Diana Meseșan. Filmul urmărește cazul unor copii aflați în grija statului, abuzați ani la rând, fără ca instituțiile care ar fi trebuit să îi protejeze să intervină eficient.

Povestea pornește de la fuga unui copil dintr-un centru din Teleorman și ajunge la dezvăluirea unor abuzuri ascunse timp de aproape două decenii. „Dacă ți se repetă toată viața că o să ajungi vai de capul tău, chiar așa e, știi?”, spune unul dintre foștii copii instituționalizați. Este o replică ce arată felul în care abuzul poate schimba imaginea pe care o persoană o are despre sine și, mai târziu, întregul parcurs al vieții sale.

La discuția moderată de Alexandra Tănăsescu, de la Cultura la dubă, Cristian Delcea și Diana Meseșan au vorbit despre munca din spatele investigației, dar și despre limitele jurnalismului atunci când instituțiile nu reacționează în urma unor dezvăluiri documentate.

„Filmul acesta e, cu totul, o condamnare morală. Nu e una penală, dar e morală”, a spus Cristian Delcea, amintind că, în acest caz, doar o persoană a fost condamnată.

Întrebat de un spectator ce pot face oamenii în fața unor astfel de situații, jurnalistul a răspuns: „Nu presa e salvatoarea națiunii. Noi căutăm adevărul și îl prezentăm”. El i-a îndemnat pe cei prezenți să aibă curaj la propriile locuri de muncă și să nu lase responsabilitatea doar în seama altora.

În sală au rămas până la final zeci de tineri, deși imaginile din documentar au fost greu de urmărit. Au pus întrebări, au continuat dialogul cu jurnaliștii și după încheierea întâlnirii, semn că filmul nu s-a încheiat odată cu genericul.

Trauma nu se șterge, ci se înțelege

La Sala Thalia, filmul „Atât de familiar”, regizat de Rachel Tâpârjan, a fost urmat de un DocTalk despre trauma transgenerațională. Discuția a pornit de la povestea personală a regizoarei, care a aflat prin ce au trecut surorile ei, rămase în țară după ce nu au avut șansa de a fi adoptate de o familie din Marea Britanie.

Moderată de jurnalista Ramona Ursu, întâlnirea a reunit-o pe Elena Martin, producătoarea filmului, și pe psihoterapeutele Cătălina David și Andrada Lupșe. Elena Martin a vorbit despre procesul de căutare început în 2020 și despre implicarea terapeuților în anumite momente ale filmării, atunci când era nevoie de sprijin.

Discuția a mers dincolo de povestea din film. Publicul a întrebat de ce repetăm anumite tipare, cum ne influențează experiențele părinților și bunicilor și ce putem face cu nevoile emoționale rămase neîmplinite.

„Căutăm poveștile și nevoia de a simți că aparținem. O viață întreagă refacem acest șir pierdut al conectării”, a spus Andrada Lupșe.

Psihoterapeuta a formulat și una dintre ideile care au rămas după întâlnire: „Pot să mă antrenez să ofer și ce n-am avut”. Cătălina David a subliniat că vindecarea nu înseamnă să ștergi trecutul, ci să îl înțelegi, să găsești sprijin și să te raportezi diferit la ceea ce te-a format. „Mă responsabilizez și integrez trauma”, a spus aceasta.

Întrebarea-cheie a serii a venit de la Andrada Lupșe: „Cine sunt eu mai mult decât mine?”. Răspunsul trimite către generațiile dinaintea noastră, către poveștile cunoscute sau ascunse din familie și către lucrurile din trecut care continuă să trăiască în noi.

În aceeași zonă tematică s-a înscris și documentarul „Dacă porumbeii s-ar preface în aur”, de Pepa Lubojacki, despre dependența de droguri ca recurență în interiorul unei familii.

Ziua de luni continuă cu proiecții din toate cele patru secțiuni competiționale ale festivalului. Printre filmele prezentate s-au numărat „În fiecare zi trece același tren și nu oprește niciodată”, de Vlad Petri, portretul unei comunități din Bistrița-Năsăud, „Spartane fără inhibiții”, de Maud Mascre, despre femei care își regăsesc încrederea în propriul corp prin dans burlesc, și „Confesiunile unei alunițe”, de Mo Tan, despre o regizoare prinsă între independența personală și așteptările familiei.

Tot azi a debutat DocStudent Hub, ajuns la cea de-a treia ediție. Programul reunește, la Sibiu, studenți la film din șapte țări, pentru întâlniri, proiecții și schimburi de idei despre cinemaul documentar. Prima zi a inclus un masterclass susținut de Csaba Bollók, despre granița tot mai fragilă dintre documentar și lungmetrajul de ficțiune. În premieră, participanții vor modera sesiunile de întrebări și răspunsuri ale competiției DocSchool pe parcursul festivalului.

A început și Astra Film Junior, cu filme pentru copii și adolescenți, dar și cu prima dezbatere între liceeni, având ca temă întrebarea „Educația face societatea mai bună?”. Astra Film Festival continuă până în 25 octombrie, cu proiecții, întâlniri cu cineaști, dezbateri și programe dedicate publicului de toate vârstele. Programul complet este disponibil pe site-ul festivalului.