Locuri pe unde tu nu te plimbi. De ce ar merge cineva pe Regele Ferdinand și cum de strada Liviu Rebreanu ar fi una dintre cele mai frumoase din Sibiu

Ați observat cât de puțină lume mai merge pe jos, folosindu-și picioarele – așa cum este normal – ca să ajungă din punctul A în punctul B? Exceptând zona centrală de promenadă, a fi pieton este sinonim cu a fi o minoritate ciudată, cam cum sunt triburile acelea din Amazonia ori vreiu sat uitat de timp de prin zonele baltice. Pe cât de înghesuit este carosabilul, pe atât de lejer este trotuarul. În logica acesta, „Locuri pe unde tu nu te plimbi” din titlu ar putea fi orice loc din oraș. Păcat, ai vedea așa că oricare stradă din oraș are un „ceva” care o face să fie unică. Totul este să fii atent la detalii și la atmosferă. Deci, după o pauză destul de consistentă, am pornit din nou în căutare (și găsire) de străzi sibiene. Interesante toate, frumoase mai mult sau mai puțin. Și am ajuns pe două străzi aproape vecine, dar complet diferite ca aspect și ca atmosferă: Regele Ferdinand și Liviu Rebreanu.

De ce ar merge cineva pe Regele Ferdinand? Păi, mai mult cu treabă…

Când am ieșit din gară, pe lângă Capela Crucii, nu aveam deloc în cap ideea de a parcurge ceva la modul „teren”. Dar, admirând un castan vechi și voinic, despre care pot paria că riscă să devină un copac vechi și defrișat, plus corpurile acelea de iluminat cu roată de tren pe ele, mi-am spus că, dacă tot e prima la dreapta, de ce aș merge pe Regele Ferdinand? Nume generos, cu „vechime” în oraș (Piața Mare a fost „Regele Ferdinand” din anii ’20 până la sosirea comuniștilor), mai mult utilitară decât turistică, spații comerciale, spații verzi și blocuri grandioase. Zici că e un vis de-al lui Ceaușescu despre România anilor 2000.

Foto: Dumitru CHSIELIȚĂ

Strada Regele Ferdinand este nouă ca denumire, de după 2010. De fapt este porțiunea din vechea stradă Nicoale Teclu dintre parcul Gării și „hotelul lui Vonica” și intersecția cu Abatorului. Numele Regelui Ferdinand I este, din anumite puncte de vedere, OK cu Sibiul, pentru că Sibiul era un centru puternic noii Românii Mari, capitală a Transilvaniei proaspăt devenită parte din România, iar regele vizita des orașul de pe Cibin. A lăsat și urme, ca monumentul ofițerilor din capătul bd. Victoriei. Putem spune că strada este chiar prea mică pentru un așa nume. Ca aspect, Regele Ferdinand este un mini-bulevard. Două benzi de mers, despărțite de un „trotuar” devenit parcare, pistă de biciclete, alte parcări. Trotuare suficient de largi. Este un exemplu a ceea ce s-ar fi ales de Orașul de Jos dacă tovarășii ar fi continuat politica de „sistematizare” prin demolare, răzând casele vechi din zonă. Așa, a rămas doar o insulă de blocuri la marginea unui cartier de case.

Poți porni de la clădirea aceea ne-frumoasă, masivă, acum suport pentru reclame-gigant (oare cine primește banii din asta?) cunoscută pe vremuri ca „Hotelul lui Vonica”. Început prin 2008, neterminat până în zilele noastre și care a reușit să distrugă complet un parc – Parcul Gării (și nu e un caz singular când clădiri noi distrug parcuri). După ce te întrebi câte locuințe sociale sau locuri de parcare ar putea să se facă aici, mergi mai departe pentru un alt decor interesant: în stânga, o rămășiță, parțial „tunată”, a mai sus amintitului parc al Gării, cu câțiva din copacii originali de pe vremea când aici era popularul restaurant „Foamea” numit oficial „Ospătărie” și cu alții mai prospătură. În parc se odihnesc localnici, trecători și o parte din fauna umană din jurul gării. În general, ultimii își văd de ale lor și nu sunt periculoși. Asta fiind ziua. Noaptea, nu garantez.

Foto: Dumitru CHSIELIȚĂ

Vizavi este maidanul acela îngrădit (???) care dă spre autogară și care, pe vremuri, era adevărata Piața Gării. Ca mărturie a vremurilor apuse, avem un castan și doi stâlpi de iluminat unici în Sibiu, tineri de la 1950 și ceva sau mai devreme, concepuți special pentru un loc feroviar (vezi roata de tren din vârful lor, de care, pe vremuri, atârnau câteva reflectoare). Dacă mergi înainte, vei fi lângă probabil cel mai lung și înalt bloc din zonă. O combinație între spații industriale, comerciale, utilitare și locuințe, finalizat abia prin anii 2000. Până atunci, a fost un superb bloc neterminat, care a intrat în istorie prin macaraua turn de acolo din care trăgea un terorist (care desigur, nu a existat) asupra Podului Gării la 1989 și prin faptul că devenise un fel de magnet pentru fraieri. Sună urât, dar superba construcție care găzduiește acum Marquardt, E-on, un magazin de mobilă, două clinici și probabil alte chestii, era unul dintre superstarurile comunicatelor de la poliție. Treaba era așa: în gară, mai exact în retaurantul numit generic „La Rapidu-n gară”, se aduna, seara spre noaptea, o faună interesantă. O parte din fauna interesantă era compusă din călători naivi sau piețari care și-au făcut suma pe la Sibiu și care se simțeau mari jupâni după câțiva „mici” și câteva „mari”. Se lăudau cu cine sunt ei și câți bani au. așa ca să afle lumea, Lumea afla și atunci se trezeau cu oferta tentantă: o damă (din aceea „de gară” estetic vorbind, dar nu mai conta) așa, la dispoziție, ca să fie meniul complet. Locul de rendez-vous era blocul acesta, pe atunci aflat în construcție, care găzduia orice, de la adăposturi de homeleși la orice altceva „de rău”. Ajunși înăuntru, femeia dispărea dar apăreau niște băieți care îl băteau bine pe individ și îi luau banii. Avantaj ziarele, că aveau ce să scrie.

Foto: Dumitru CHSIELIȚĂ

Urmează, pe aceeași parte, o zonă de blocuri care ar fi urâte dacă nu ar fi apărut noile construcții de pe la marginea Sibiului care să le fie concurență. Au opt etaje și multe unghiuri ascuțite, balcoane scoasa în afară sau scobite înăuntru, acoperiș din țiglă, o combinație ciudată în care proiectantul pare să fi dorit să combine brutalismul ceaușist cu ceva forme sugestive din orașul vechi. Și vorba lui Arghezi, a ieșit ce a ieșit. Avantajul este că blocurile au și spații verzi, chiar mult urâtul în mod oficial gard viu. Gardurile sunt ornamentale (adică nu opresc accesul dincolo de ele), „istorice” (adică posibil originale), handmade cum s-ar spune acum, cu strămoșești simboluri solare din fier rotund de 10 sau cât o fi, sudat. La o scară este și o „operă de artă” – un trovant mic pe un postament tot mic, din beton. Blocurile au beneficiat și de un PNRR prin care au fost „eficientizate energetic”. Un alt aspect pozitiv, trotuarul este suficient de lat pentru ca pietonii să poată să umble fără a se simți înghesuiți.

Foto: Dumitru CHSIELIȚĂ

După blocuri, vorba cântecului, se află câteva dintre (adică o parte, cât a mai rămas) din vechile magazii ale Sibiului, databile încă de dinaintea primului război mondial. Devenite acum depozit și magazin de materiale de construcții. Peste drum, situația este cumva asemănătoare ca atmosferă, deși este cumva diferită ca aspect, chiar dacă stilul predominant este tot cel ceaușist. Combinație de colțuri și rotunjimi, cu intrări aproape monumentale în casele scărilor. Blocurile sunt mai scunde, de trei-patru etaje, cu acoperiș și pretabile pentru mansardare. Două pasaje care duc în „curtea” comună ci blocurile dinspre Constituției, unde pe vremuri era centrala termică.

Aici este complexul comercial al zonei. Se dorea un fel de mini-mall socialist de cartier și se întinde aproape pe toată lungimea străzii. Destinația spațiilor comerciale a fost schimbată de-a lungul timpului. pe vremuri, se începea cu un bar chiar simpatic al cărui nume l-am uitat și se continua cu tot felul de magazine, printre care și unul alimentar. Au fost pe aici, rând pe rând, un magazin Simpa, un magazin alimentar nonstop numit GCT, un retailer de haine de la Quelle, un cazino „Colosseum”, un „Pubzar” care nu mi-e clar ce era, un atelier de mobilă la comandă, o sală de jocuri „Lucky Dice”, un fastfood „La Illy”… Acum aici sunt un magazin gen „Gospodarul”, un nonstop alimentar din lanțul „Every Solution”, o cofetărie foarte simpatică numită „Peronul”, o frizerie „D’Cartier” și o mai fi ceva dar nu am fost atent. Apropo, deasupra lanțului acela de spații comerciale s-ar fi putut face o terasa ca la mare, în vremurile bune, ca să nu stea degeaba. Strada se termină cu un giratoriu nu știu cât de util, dar prezent, de unde poți merge spre Constituției, Teclu și Abatorului (despre care am scris).

Concluzie: strada Regele Ferdinand ar fi ideală pentru un traseu gen turul comunist al Sibiului, că din câte am observat, asemenea demersuri sunt comic de sărace. Arhitectonic, totul este 100% ceaușist târziu, exagerat de mare, butucănos, colțuros cu rotunjimi proeminente dar nu frumoase. Cred că ar trebui clasată și ca monument istoric, dacă s-ar ieși din mentalitatea aceea tot ceaușistă că valoare istorică înseamnă doar ce e de la daci, din evul mediu, turnuri burguri și cetăți. Dacă nu ești un pasionat de perioada comunistă, restul de motive pentru care te-ai plimba pe acolo sunt ori să ajungi la autogară sau gară, să cumperi chestii, să mergi cu treabă sau în vizită pe la cineva pe acolo. Pentru că, chiar dacă imensă în felul ei, Ferdinand rămâne o stradă anonimă.

Liviu Rebreanu, poate cea mai frumoasă stradă din Orașul de Jos

S-a numit Strada Margareta (prenumele), Strada Margaretelor (florile), apoi iar Margareta, dar nefind sigur ce este cu acea Margareta, că poate era o fascistă, o chiaburoaică sau o burghezo-moșiereasă exploatatoare a omului de către om, comuniștii au decis să schimbe numele străzii în ceva mai „la zi”: Reforma Agrară. Nu e clar la care reformă agrară făceau aluzie. La cea a lui Cuza de la 1864, când i-a împroprietărit pe unii țărani de dragul nu atât al lor, ci că așa plăteau și ei taxe și impozite, reforma de la 1921, de după primul război, sau mai degrabă cea de la 1945, care îți lua pământul pur și simplu din motivul că tu aveai pământ mult. Nu știu ce reformă agrară să fi fost în Sibiu ca oraș, dar cert este că numele dădea bine politic. Asta până când politica au făcut-o alții iar prin 1990, a devenit Liviu Rebreanu, chiar dacă strada nu are vreo legătură cu autorul lui „Ion”, „Răscoala”, „Ciuleandra” sau „Gorila”. Dar numele contează prea puțin. Ceea ce contează e că este, zic eu, una dintre cele mai frumoase străzi din Sibiu. Asta în ciuda mașinilor parcate care strică peisajul, ca de obicei.

Foto: Dumitru CHSIELIȚĂ

Liviu Rebreanu leagă strada 9 Mai de Rotarilor. Ca vechime, spunem doar că apare pe prima hartă a orașului, cea a lui Visconti de la 1699. Așa că nu e de mirare că aici sunt destule case vechi, dealtfel majoritatea. Paradoxal, într-un oraș în care mutilările de spații verzi au devenit o pasiune, strada aceasta se ambiționează să își mai păstreze copacii aceia vechi, solizi, având coroane mari, nu mulți, dar impunători. Cred că o treime din frumusețea străzii se datorează lor. Apoi, casele. Cu excepția unei renovări pe care aș clasifica-o cel puțin nefericită, toate casele păstrează, mai mult sau mai puțin dar niciodată deloc, amprenta vechiului și a istoriei, chiar și după ce s-a mai lucrat pe la ele. Faptul că strada este atractivă este și argumentul că, deși nu este de o lungime considerabilă (cam 100 de metri), aici ai trei puncte de cazare: pensiunile „Casa Veche”, „1790 Margarethengasse Guesthouse” și „Lindenhaus”.

Ori vii dinspre Rotarilor, ori dinspre 9 Mai, atmosfera de oraș vechi este aici la ea acasă. Cea mai „istorică” pare a fi cea de la nr. 10, care poate oricând intra (cel puțin la cum arată) în liga celor mai vechi case din Sibiu. Apoi avem reprezentate secolele XVII și XIX, care, la nivel de zonă istorică, sunt încadrabile la categoria „normal” și nici măcar nu sunt clasate ca monument istoric. Sunt case restaurate sau nu. Case ca la țară cu latura mică spre stradă, sau vile etajate cu fațadă care domină zona. Case care ascund în curte clădiri mai vechi decât ele. Care ascund în curte chiar foste hale de făbricuțe, ca cea de nr. 1. Case cu ferestrele la o înălțime ciudat de mică, dovadă că înainte nivelul străzii era mai jos.

Foto: Dumitru CHSIELIȚĂ

Dacă vii de pe Rotarilor, în stânga ai ceea ce era cea mai interesantă casă de pe stradă. Cu acoperiș frânt ca la Muzeul Brukenthal, cu un pod spațios pentru statura ei şi cu „gură” de încărcare-descărcare spre stradă și ferestre cu „table” și cu piatra aceea de pe colţ menită să îl protejeze de roțile căruțelor care luau curba dinspre Costache Hurmuzachi, era pur și simplu istorie în picioare, care a rezistat secolelor. Dar renovarea ei i-a stricat bine de tot din aspectul original. Hornul a fost zburat, i s-a băgat o mansardare cu ferestre gigantice care îi modifică tot aspectul plus că a apărut și o ușă la stradă. Urmează o casă etajată asemănătoare cu cele cu un etaj de pe Tribunei sau Haas. La momentul trecerii mele pe acolo, fațada era „decopertată” și se vedea clar intrarea originală, boltită. Urmează o fostă magazie (la cum arăta), cu cale de acces la etaj, care acum a devenit locuinţă, o casă care zici că este venită din altă parte pentru că nu am văzut prin Sibiu un asemenea design, alta (pensiune?) care deși restaurată, și-a păstrat (exceptând, la prima vedere, obloanele) aspectul original, apoi casa aceea mică și „cea mai veche”.

Urmează trei case fără detalii remarcabile, chiar dacă una este chiar veche, exceptând o poartă din lemn și acoperită cu țigle, case etajate sau nu, „colțul” cu 9 mai făcându-l partea laterală a locului care, în perioada interbelică, a fost unul dintre cele mai deocheate restaurante din Sibiu: „La Cocoșul Roșu”, unde se pare că a avut loc și o premieră: primul striptease feminin complet de pe raza municipiului. Spectacolul a fost întrerupt însă de poliţie.

Întorcându-ne pe latura de peste drum, care începe tot cu o „bucată” a unei case cu fața spre 9 Mai, robustă, etajată, cu spații comerciale la parter, remarcăm aici o altă locuință interesantă. Se vede inițial că era la origine doar cu un nivel, construindu-se apoi peste ea etajul. Lipită de ea, în curte se vede o mică hală industrială, extrem de veche, (la ochi aşa, secolul al XIX-lea) care în mod normal ar genera întrebări privind dezvoltarea industrială a orașului, asta dacă ar fi vorba despre alt oraș, în altă țară. Tot aparte este mica verandă acoperită cu sticlă de la etaj, care, deşi improvizată, îi conferă un pitoresc aparte clădirii.

Foto: Dumitru CHSIELIȚĂ

De aici avem, pe aceeași linie, patru case-surori, model „casă de sas” din mediul rural. Prima dintre ele găzduia odinioară un atelier de reparații televizoare pe care, cred că de peste 10 ani, nu l-am mai văzut deschis. Dintre ele una este renovată la modul decent, fără intervenții care să îi strice aspectul original și originar.

Se continuă cu cele două corpuri de clădire (de fapt sunt mai multe dar acestea sunt vizibile de la stradă, ale Grădiniței nr. 17 cu program prelungit, urmate de o casă în genul celor de pe Faurului, și ea cu latura mică spre stradă și cu un balcon (cursivă) la etaj, vizibil dinspre curte. Îmi amintesc că de aici (dacă nu greșesc), prin anii ’90, am fost să închiriez nişte casete video. O poartă și un zid despre care zici că sunt amplasate așa, „ca să fie”, maschează o curte interesantă și o casă invizibilă din stradă. Poarta nu e originală ci din țeavă și tablă, cum erau pe la Conlemn. Spre Nouă (strada), Liviu Rebreanu se încheie cu o casă jumătate renovată, jumătate nu. Nu neapărat ca să îți lezeze privirea sau peisajul, dar totuși de remarcat.

Să nu uităm nici cele două lămpi de iluminat stradal de epocă (tip C, fără abajur, că l-au spart) care se încadrează perfect cu atmosfera romantică şi cum se spune acum, „Vintage” sacă prinzi pe aici „ora albastră” a serii.

„E unul care face poze la mașini!”

Atunci când mergi pe o stradă și fotografiezi mult și des, deja prezența ta este luată în considerare și naște întrebări din seria „da’ cine-i ăla de face poze?” Perioada când lumea era încântată că este băgată în seamă de oameni cu aparate foto la ei a trecut. Acum e era suspiciunii. A, strada ta este o atracție turistică, istorică și chiar estetică? Nu contează. Cel care „face poze” are un interes ascuns. O fi de la poliție ca să pozeze mașinile parcate aiurea sau să ginească pe cineva. O fi de la primărie să îi înhațe pe ăia care nu au grijă de casele lor. O fi vreunul care vrea să cumpere în zonă sau să îşi ia casa înapoi. O fi unul din ăia care ne filmează ca să să ne pună pe tictoc sau youtube, să râdă lumea de noi. O fi vreunul care vrea să fure ceva, să răpească oameni ca să ceară taxă de șmecher pe ei. O fi trimis de unii ac să vadă cum stăm cu bogăția… Am pățit nenumărate chestii din acestea când oamenii, curioși mai mult sau mai puțin pe bună dreptate sau de bună credinţă, efectiv nu puteau să creadă că sunt un om normal, care face poze normale, de pe domeniul public care nu e proprietatea lor.

Evident că nici de data asta nu am scăpat. În timp ce făceam fotografiile pentru a documenta strada, aud din spate o voce: „hai că face unul poze LA MAȘINI”. Îmi văd de treabă nestingherit, dar atent. Apoi vocea, din nou, cu o undă de iritare: „N-AUZI că e unul CARE FACE POZE pe stradă LA MAȘINI? Ca să nu intru în conflict cu omul ori să-i dau explicaţii greu de acceptat, am plecat lejer și făcând în continuare fotografii, pierzându-mă pe strada Nouă, apoi pe 9 Mai. Oare ar fi înțeles omul acela ce căutam acolo și de ce făceam fotografoii? Răspunsul nu îl am și nici nu mai contează.

Concluzii: Strada Liviu Rebreanu este așa de frumoasă de îți pare rău că e așa scurtă. De mai continuau demolările din anii ’80 cu încă o stradă, aici era totul praf. Poate oricând concura în topul „cea mai frumoasă stradă din Sibiu”, însă fără fița și infatuarea străzii Cetății. Aproape necirculată pe jos decât de localnici care ți se par așa de familiari de îți vine involuntar să îi saluți, mai ales seara (că pe zi unii cred că le pozez maşinile, măcar de ar fi maşini interesante). Copaci adevărați. O liniște cum greu mai găsești în alte locuri din Sibiu, de îți poți auzi pașii, un lucru specific Orașului de Jos, că nebunia este apanajul Centrului. Carosabil puțin circulat, altă raritate pentru Sibiu.

O plimbare de seară pe aici, când ai parte și de lumina naturală și de cea a becurilor, este, într-adevăr, ceva de ținut minte. Deci, sincer, merită. Chiar dacă, așa cum am spus, mașinile îngrămădite pe trotuar îi cam strică din frumuseţe.