📰 Cititorii ediției tipărite au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te! 📰
Diplomat cu experiență rară cumulată la Berlin și Viena, analist politic cu decenii de luciditate și fost ministru al Afacerilor Externe, Emil Hurezeanu vorbește, într-un dialog neconvențional acordat Tribunei, despre România suspendată între criză și oportunitate. Într-un moment internațional atât de tensionat precum cel pe care îl traversăm astăzi, există multe temeri legate de impactul instabilității regionale asupra României, generatoare de o stare emoțională și tensională asupra întregii populații.
Pentru limpezirea acestor temeri, mai mult ca oricând înrădăcinate în mediul public, am apelat la Excelența Sa Emil Hurezeanu pentru a ne lumina.
Dincolo de retorica zilnică, care este falia reală a instabilității regionale ce ne afectează direct în triunghiul Ucraina – Balcanii de Vest – Marea Neagră?
EMIL HUREZEANU: România se află, într-adevăr, într-o zonă geopolitică acut sensibilă. În Ucraina războiul continuă și se extinde chiar în profunzimea strategică, geografică, a Rusiei agresoare și a Ucrainei agresate. Dronele și rachetele ucrainene ating instalații petrolifere sau militare situate la peste o mie de kilometri de teatrul de operațiuni din Donbas. Rușii bombardează cu drone sudul Ucrainei, îndeosebi orașul Odesa și împrejurimile. Efectele acestor noi acțiuni sunt resimțite tot mai intens și în România.
Marea Neagră a devenit un spațiu închis comerțului și navigației militare de când Ucraina a blocat Sevastopolul, principalul port din Crimeea ocupată în 2014 de Rusia. A fost nevoie de intervenția americană, încă neconfirmată întru totul în teren, pentru ca Ucraina să nu mai atace portul rusesc Novorosiisk, din nord-estul Mării Negre, principalul hub maritim comercial al Rusiei.
În context, România are interese evidente, în primul rând de natură economică și comercială, pentru că Rompetrol importă petrol din Kazahstan, cu destinația Petromidia, prin Novorosiisk. România este în situația de a asigura, tot mai greu, cu limite importante, tranzitarea exportului ucrainean de grâne pe uscat, pe Dunăre sau pe Marea Neagră. Dunărea nu mai are destulă apă, Marea Neagră este inaccesibilă, iar infrastructura portuară, mai ales la Constanța, abia face față pentru propriul export, în anul record al producției noastre de cereale.
Cu Turcia și Bulgaria avem un aranjament de deminare la Marea Neagră, extins, după summit-ul NATO de la Ankara din această vară, și la zona economică exclusivă. Acolo e în fază de finalizare platforma Neptun Deep, care prin participarea Romgaz, cu 50%, alături de OMV-Austria, ne asigură începând de anul viitor preeminența producției de gaz în Europa. În realitate, continuarea războiului și în Marea Neagră, cu atacuri posibile împotriva platformei Neptun Deep, pune sub semnul întrebării succesul acestei capacități.
Noi suntem însă, în sud-estul Europei, alături de Polonia în nord-est, un pilon tradițional de securitate geopolitică euro-atlantică. Revizuirea strategiei militare americane, cu posibile retrageri sau redistribuiri, încă incerte, ne poate afecta. Prezența aliaților francezi, în primul rând, este o garanție de securitate comparabilă cu cea americană, posibil diminuată sau retrasă, doar în măsura în care aliații europeni din NATO reușesc să recupereze repede și eficient terenul.
Bazele americane de la Deveselu, Câmpia Turzii sau Mihail Kogălniceanu sunt, sau cel puțin au fost până acum, relevante și importante pentru SUA și NATO. Relația noastră cu Turcia este oarecum în curs de consolidare, dar rămâne un aliniament major al flancului sudic al NATO, inclusiv la Marea Neagră. Relațiile cu Ucraina și Republica Moldova ne asigură un context nemijlocit și extins de securitate împotriva unei posibile agresiuni a Rusiei.
Până acum regiunea respectivă nu s-a transformat într-o falie, ci într-un topos geopolitic în aceeași măsură periclitat și apărat. Rămâne călcâiul lui Ahile, mai ales dacă ne amintim că, potrivit izvoarelor istorice, eroul Troiei își doarme somnul de veci pe coasta nord-estică a Mării Negre, undeva între Constanța și Odesa…
Care este costul real, mai puțin discutat, al noului nostru statut de stat de frontieră NATO și UE? Suntem pregătiți instituțional și mental să îl susținem?
EMIL HUREZEANU: Am fost de la început un stat de frontieră. Unul dintre certificatele noastre de naștere este semnat de Franța, Marea Britanie și chiar Turcia, după Războiul Crimeii (1853-1856). Vest-europenii realizau atunci necesitatea întăririi Principatelor Dunărene împotriva pericolului expansionist rusesc. Era în primul rând o măsură de extindere a propriei apărări.
Unirea din 1859 și instituirea și consolidarea Regatului, după 1881, apoi eforturile Antantei de a atrage România în Primul Război Mondial, inclusiv cu concursul Declarației în 14 puncte a președintelui american Woodrow Wilson, au fost concomitent acțiuni de politică internă și proiecții instrumentale ale intereselor occidentale. Norocul ne-a petrecut, vorba poetului, dar noi i-am ieșit mereu pregătiți și convingători în întâmpinare.
Ce înseamnă formula dumneavoastră privind „adolescența maturității formale” a clasei politice de după 1989 și cum evaluați astăzi bagajul său politic, social, financiar, administrativ și cultural?
EMIL HUREZEANU: Clasa noastră politică a făcut posibilă integrarea euro-atlantică a României, a creat, cu amânări sau în salturi, o piață economică modernă și atrăgătoare, alături de cadrul unor relații strategice neabătute cu SUA și principalele puteri europene.
Noi, sigur, îi vedem și lipsurile, mai ales în ultimii ani și în ultimele luni. Precaritatea educației, superficialitatea frivolă la nivel public, încurajată și de rețelele sociale, o remanență a birocrației structurale, care a existat și sub turci, și sub comuniști, și după ei, descrisă de egoism, civism fragil, forme care simulează, nu neapărat creează fondul, corupție mică și mijlocie, acceptată și practicată înainte de a deveni corupția mare, formal și deseori teatral condamnată, o ruralitate conservatoare reînflamată de curentele suveraniste, ne-au ținut și ne țin pe loc mai mult decât ar fi cazul.
Dar acum suntem la o intersecție cu miză existențială. Dacă politicienii și alegătorii lor ignoră în continuare legătura indisolubilă și cumulativ agravantă dintre provocările externe și neputința sau iresponsabilitatea noastră internă, nu va fi bine. Aici nu e adolescența dinaintea maturității, oricând scuzabilă. Aici avem de-a face cu un sindrom post-pubertar, și acela tardiv. În loc de decizii mature, gravitatea analizei și asumarea măsurilor necesare, oricât de neplăcute, avem de-a face cu o agitație nervoasă, cu impulsuri pugilistice și efecte autodistructive. Păcat, mare păcat.
Ce ar trebui să facă România în următorii doi ani pentru a nu rata fereastra istorică în care se află între criză și oportunitate?
EMIL HUREZEANU: În următorii ani, care au început ieri-alaltăieri, în orice caz în ultimele aproape cinci luni, trebuie să renunțăm la echilibristica voioasă pe marginea prăpastiei și la exercițiile piromanice gratuite.
Ne dăm singuri foc la șură și la căciulă cu o ușurință simpatică pe la chermeze sau paranghelii, dar mortală în momente de cumpănă națională. Sigur, știm de mult, de la greci și chinezi, că orice criză poate fi și o oportunitate.
Suntem un popor matur, cald, inteligent și răbdător, inovativ, avem o țară în care tradițiile naționale s-au întâlnit în mod fericit cu modernitatea europeană, ne vom păstra locul în istorie, în orice situație. Toate crizele trebuie să se transforme însă rapid în oportunități. Iar oportunitățile să nu devină soluțiile personale, de partid sau de clan ale clasei politice și sus-puse, ci autostrăzile terminate ale tuturor.
Ștefania VESA
Ștefania VESA
Ștefania VESA
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Ștefania VESA
Adrian POPESCU
Ovidiu BOICA
Ștefania VESA
Ștefania VESA
Experiență rară: coadă de topor la Europa liberă.