Între Sibiu și Cairo: povestea medicului militar Mona Țăroi. O viață construită din două lumi

📰 Cititorii ediției tipărite au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te! 📰

A cunoscut două lumi diferite, dar la fel de importante pentru devenirea sa: liniștea Sibiului, orașul în care a copilărit, și energia fascinantă a Egiptului, țara care i-a deschis, încă de mică, alte orizonturi. Povestea de viață a Monei Țăroi este una despre curaj, vocație și capacitatea de a o lua de la capăt, o poveste care poate inspira tinerii aflați în căutarea propriului drum.

Medic primar dermato-venerolog și locotenent, Mona Țăroi a ales să acorde un interviu ziarului Tribuna, în care vorbește despre copilărie, despre Sibiu și Cairo, despre alegerea medicinei și a Dermatovenerologiei, dar și despre primii pași către cariera militară. O discuție sinceră despre profesie, familie, limite depășite și dorința de a fi de folos oamenilor.

Unde ați copilărit și cum arăta lumea copilăriei dumneavoastră? Care este una dintre amintirile la care vă întoarceți și astăzi cu drag?

Am copilărit la Sibiu, în casa de pe strada Rusciorului, construită de bunicii mei materni. Era o lume liniștită și restrânsă, specifică anilor comunismului, în care timpul părea să curgă mai încet. Serile aveau miros de cartofi copți sau de porumb fiert, iar uneori ne adunam la un joc de remi.

Fiind pe jumătate egipteancă, în fiecare an mergeam în Cairo, unde descopeream un univers cu totul diferit: un oraș plin de lumini, sunete și arome, aglomerat și fremătător, care deschidea în fața mea perspective ce depășeau cu mult orizonturile lumii de acasă. Astfel, copilăria mea s-a desfășurat între două lumi diferite și contrastante. Cred că această alternanță mi-a format adaptabilitatea, curiozitatea și deschiderea către oameni și culturi diferite.

Îmi amintesc cu drag de anii claselor I–IV, de învățătoarea mea, doamna Ana Ban, și de colegii mei, cu care mă întâlnesc și astăzi. La întâlnirea organizată la 25 de ani de la absolvirea clasei a VIII-a, doamna învățătoare mi-a amintit de statutul meu de atunci, acela de „comandant de detașament”, și mi-a povestit un episod pe care eu îl uitasem. Într-o zi, îmi încredințase responsabilitatea de a păstra liniștea în clasă, iar când s-a întors, m-a găsit povestindu-le ceva colegilor, în timp ce toți mă ascultau cu atenție. Mi-a mărturisit că fusese complet uimită să găsească liniște în clasă. Privind în urmă, poate că acela a fost unul dintre primele momente în care am descoperit că pot vorbi oamenilor într-un fel care le captează atenția.

 Ce fel de copil era Mona Țăroi? Erați curioasă, cuminte, rebelă, competitivă? Ce pasiuni aveați în acei ani?

Eram un copil cu un ritm propriu, lent, cuminte, visător și aproape deloc competitiv. Îmi plăcea foarte mult să desenez și puteam petrece mult timp singură fără să mă plictisesc. Îmi inventam propriile jocuri și îmi construiam lumi în care imaginația avea foarte mult spațiu. Aveam un univers interior extrem de bogat, pe care însă nu îl arătam prea mult celor din jur, de teamă de a nu fi judecată.

Am avut mereu norocul de a fi susținută de familie, de prieteni și, uneori, chiar de oameni pe care abia îi cunoșteam. M-am considerat și mă consider, în acest sens, o răsfățată a Universului.

 Ce visați să deveniți atunci când erați copil? Medicina a fost prezentă de la început sau a apărut mai târziu în planurile dumneavoastră?

De când eram foarte mică, bunicii mă învățau o poezie: „Sunt fetiță cu fundiță și mă duc la grădiniță, ca să mă fac doctoriță.” În acest fel, s-a așezat foarte devreme în mintea mea ideea acestui drum.

În perioada liceului, când a trebuit să aleg singură direcția în care să mă îndrept, medicina era singurul domeniu cu care simțeam că rezonez cu adevărat. Atunci, visul cultivat în copilărie a devenit alegerea mea. Din fericire, s-a dovedit a fi exact profesia care mi se potrivește. Prin medicină simt că pot fi de folos, că pot ajuta concret oamenii și că pot da un sens profund muncii mele.

Cum ați ajuns să alegeți Medicina? A existat un moment anume, un om sau o experiență care v-a îndreptat spre această profesie? Aveați medici în familie?

Profesia nu îmi era străină, pentru că am avut medici în familie. Una dintre mătușile mele, medic, a avut un rol important în apropierea mea de acest domeniu. Când eram în clasa a V-a și ea făcuse pneumonie, m-a învățat să îi administrez tratamentul injectabil. Tot ea învăța împreună cu mine la biologie și îmi încuraja interesul pentru această materie. Am și doi veri medici, unul în Sibiu și celălalt în Cairo. Toate aceste modele au făcut ca medicina să fie prezentă firesc în universul meu și au confirmat un drum despre care simțeam deja că mi se potrivește.

 De ce dermatologia și venerologia? Ce v-a atras către această specialitate și când ați știut că acesta este domeniul în care vreți să profesați?

Povestea alegerii dermatologiei este una neașteptată. Eram deja medic specialist în Igienă, într-o perioadă în care se discuta despre reorganizarea acestei specialități și integrarea ei în domeniul mai larg al Sănătății Publice. Pentru aceasta era necesar să parcurg module suplimentare de rezidențiat și să susțin un nou examen de specialitate. M-am hotărât să urmez acest drum, însă, când am mers să mă înscriu, doamnele de acolo mi-au spus: „Dar de ce să faceți Sănătate Publică? Alegeți ceva mai frumos!” Mi-au dat lista tuturor specialităților și m-au îndemnat să o iau acasă și să mă mai gândesc până a doua zi. Așa am ales Dermatovenerologia.

A fost o decizie importantă: însemna încă patru ani de pregătire și, practic, să o iau de la capăt într-un moment în care o aveam deja pe fiica mea. În formarea mea au avut un rol important mai mulți medici și cadre medicale de la care am învățat foarte mult.

Încă de la început am simțit că dermatologia mi se potrivește. Pielea este cel mai extins organ al nostru: înveliș protector, organ senzorial și graniță vie între interiorul nostru și lumea exterioară. Prin ea atingem, simțim, comunicăm și ne facem vizibili celorlalți. Am ajuns să o cunosc și să o iubesc, inclusiv pentru legătura ei cu sănătatea fizică, viața emoțională și relațiile noastre sociale.

În plus, atingerea este unul dintre cele mai simple și mai terapeutice gesturi pe care un om le poate oferi altui om. Cred că și această apropiere directă, profund umană, m-a atras către dermatologie. Și, nu în ultimul rând, dermatologia este și lumea cremelooor, spun asta zâmbind, pentru ca îmi plac cremele.

Vă amintiți primul pacient pe care l-ați consultat ca medic sau primul caz care v-a rămas în memorie? Ce ați simțit atunci?

Da, îmi amintesc prima pacientă. Era o tânără cu multiple leziuni pe față și pe pleoape, care trecuse prin mai multe încercări de tratament fără rezultat. Tratamentul pe care i l-am recomandat a funcționat, iar pentru ea a fost ca un miracol. Pentru mine, a fost o mare încurajare. Știam deja că rostul meu este să ajut oamenii și mi se părea firesc să îmi pun cunoștințele în slujba lor. Astfel de momente îmi confirmă, de fiecare dată, că am ales drumul potrivit.

Cum a început legătura dumneavoastră cu Sibiul? Dacă ați crescut aici, ce loc ocupă orașul în povestea dumneavoastră? Dacă ați venit ulterior, în ce an v-ați stabilit și cum au fost primele luni de adaptare?

Sibiul este acasă pentru mine. Aici mi-am petrecut aproape întreaga viață, am urmat școala și facultatea și mi-am construit familia și parcursul profesional. Singura perioadă în care am locuit în alt oraș a fost o parte a rezidențiatului în Igienă, pe care am efectuat-o la Institutul de Sănătate Publică din București.

La finalul rezidențiatului mi-am dorit, pentru o vreme, să plec din Sibiu, însă nu am făcut-o. Astăzi iubesc orașul mult mai mult decât îl iubeam în copilărie sau în tinerețe. Sibiul devine tot mai frumos pe zi ce trece. Este un oraș liniștit și sigur, care reușește să fie în același timp modern și profund legat de tradiție. Îmi place că natura este foarte aproape și că pot găsi aici atât ritmul și oportunitățile unui oraș viu, cât și liniștea de care am nevoie. Astăzi, nu mi-aș dori să trăiesc în altă parte.

 Ce înseamnă Sibiul pentru dumneavoastră astăzi? Există un loc din oraș de care sunteți în mod special atașată?

Nu pot spune că există un singur loc din Sibiu de care sunt atașată în mod special. Sunt legată de oraș în ansamblul său și, mai ales, de oamenii săi. Îmi plac oamenii acestui oraș și îi simt ca pe o familie mai mare. Uneori ai impresia că îi cunoști pe toți sau că, într-un fel, poveștile oamenilor se ating. Le recunoști familiile, obiceiurile și felul de a fi, iar această familiaritate îmi dă un sentiment profund de apartenență.

Există însă un alt oraș de care mă simt profund atașată: Cairo, cea de-a doua mea casă. Este o lume complet diferită de Sibiu din toate punctele de vedere – vizual, auditiv, tactil, olfactiv și gustativ. Cairo nu este doar un oraș pe care îl vizitez, este o parte din ceea ce sunt.

Foarte puțini oameni din România cunosc sau înțeleg cu adevărat această latură a mea. La Cairo trăiesc însă un sentiment asemănător, pentru că oamenii de acolo cunosc prea puțin din viața mea din Sibiu și din ceea ce înseamnă România pentru mine. Identitatea mea se află, probabil, tocmai la întâlnirea dintre aceste două lumi.

 Cum ați ajuns la Spitalul Clinic Militar de Urgență „Dr. Alexandru Augustin” Sibiu? Ce v-a determinat să alegeți un spital militar?

La fel ca în cazul alegerii Dermatologiei după Igienă, simt că și întâlnirea mea cu Spitalul Militar a fost unul dintre acele momente în care destinul m-a redirecționat clar către viața mea de astăzi și către omul care am devenit.

În primii ani am lucrat ca medic dermatolog civil, însă începuse să mă atragă tot mai mult gândul că aș putea deveni militar. Odată cu intrarea în sistemul militar, am descoperit o nouă variantă a mea: cea care, la 41 de ani, a început pregătirea sportivă și a învățat să facă flotări.

Au urmat pregătirea militară, marșurile, instruirea cu armamentul, o altă structură și o altă ierarhie. Era o lume diferită, care mi-a cerut să îmi depășesc limitele fizice și să descopăr resurse pe care nu știam că le am. Nu a fost doar o nouă etapă profesională, ci și o transformare personală.

Privesc cu recunoștință această etapă și oamenii pe care i-am întâlnit aici. În Spitalul Militar am găsit o comunitate de profesioniști în care colaborarea, disciplina și sprijinul reciproc creează un puternic sentiment de apartenență. Pentru mine, spitalul a devenit mai mult decât un loc de muncă: este o echipă din care mă bucur că fac parte.

 Cum s-a schimbat dermatologia de când ați început să profesați și până astăzi? Dar pacienții – sunt mai atenți la sănătatea pielii decât în trecut?

Nu doar dermatologia s-a schimbat, ci întreaga medicină a evoluat și se află astăzi la un alt nivel. Din perspectiva medicului specialist în Igienă, observ progresul considerabil al regulilor și practicilor privind curățenia, dezinfecția și sterilizarea asociate actului medical, precum și atenția tot mai mare acordată prevenției. Din perspectiva clinicianului, metodele de diagnostic și tratament sunt incomparabil mai avansate decât în urmă cu zece ani. Afecțiuni pentru care în trecut aveam opțiuni limitate pot fi astăzi controlate mult mai eficient.

În ansamblu, pacienții sunt mai atenți la sănătatea pielii decât în trecut, iar mass-media și mediul online au avut un rol important în această schimbare. Informațiile sunt mult mai accesibile, iar oamenii află mai repede despre prevenție, despre semnele care ar trebui să îi trimită la medic și despre posibilitățile actuale de tratament. Internetul are însă și o latură mai puțin benefică: poate genera anxietate și îi poate determina pe unii pacienți să se diagnosticheze sau să se trateze singuri, ajungând la medic abia după ce au încercat diferite remedii recomandate online.

Adulții tineri sunt, în general, mai preocupați de prevenție. Vin mai frecvent pentru verificarea alunițelor și acordă o atenție deosebită aspectului pielii, feței și părului. La polul opus, unele persoane vârstnice ajung încă la medic cu afecțiuni aflate în stadii avansate. Motivele pot fi teama de diagnostic, anumite convingeri mai vechi sau tendința de a amâna consultația, dar și mobilitatea redusă, accesul dificil la servicii medicale ori lipsa sprijinului din partea celor apropiați.

În ciuda accesului tot mai larg la informație și a campaniilor din mass-media, continuăm să întâlnim infecții cu transmitere sexuală, uneori în forme grave sau diagnosticate tardiv. Aceste afecțiuni nu aparțin trecutului, iar educația, prevenția, protecția adecvată și prezentarea la medic rămân esențiale.

Mai există și pacienți care nu au încredere în sistemul medical sau chiar în medici. Unii se îndreaptă către terapii alternative ori caută soluții în străinătate înainte de a acorda o șansă medicinei bazate pe dovezi disponibile aici. Cred că este și responsabilitatea noastră să reconstruim această încredere prin competență, comunicare sinceră, empatie și respect față de fiecare pacient.

 Care considerați că este cea mai mare greșeală pe care o fac oamenii atunci când vine vorba despre sănătatea pielii?

Nu cred că există o singură greșeală, ci mai multe obiceiuri care pot afecta sănătatea pielii.

Prima greșeală este adoptarea unei rutine neadecvate de îngrijire a pielii. Aceasta poate însemna neglijarea igienei, folosirea unor produse nepotrivite sau, la polul opus, exagerarea prin curățare excesivă și aplicarea prea multor produse. Pielea are nevoie de o îngrijire simplă și constantă, adaptată vârstei, tipului de piele și nevoilor fiecărei persoane.

O altă greșeală este convingerea că simpla aplicare a unei creme cu factor de protecție solară este suficientă pentru a ne proteja, indiferent de durata sau ora expunerii. În realitate, fotoprotecția înseamnă în primul rând evitarea expunerii la soare în intervalele cu radiație intensă, căutarea umbrei și folosirea unor bariere fizice, precum hainele, pălăriile, șepcile și ochelarii de soare. Crema fotoprotectoare completează aceste măsuri și trebuie aplicată în cantitate suficientă și reaplicată corect. Mulți oameni nu știu că bronzul este, de fapt, un mecanism de apărare al pielii în fața agresiunii produse de radiațiile ultraviolete.

O altă problemă este reprezentată de cele două extreme ale automedicației. Pe de o parte, oamenii folosesc cu prea multă ușurință produse prezentate drept „naturiste”, oricând și pentru aproape orice, uitând că „natural” nu înseamnă automat eficient sau lipsit de riscuri. La polul opus, unii folosesc creme cu dermatocorticoizi pentru aproape orice problemă și pe orice zonă a corpului, inclusiv pe față, fără recomandarea și supravegherea medicului. Aceste produse pot ameliora rapid anumite simptome, dar pot produce efecte nedorite și pot masca sau agrava unele afecțiuni.

 Dincolo de medic și de militar, cine este Mona Țăroi? Cum arată o zi în care nu purtați nici halatul, nici uniforma?

Dincolo de activitatea din spital, sunt asistent universitar la disciplina Igienă, desfășor activitate științifică și ofer consultații în cabinetul privat. În acest an am finalizat teza de doctorat dedicată ulcerațiilor cronice, pe care o voi susține public în luna decembrie. Toate aceste roluri se completează și îmi aduc satisfacție, chiar dacă necesită mult timp și energie.

Relația cu fiica mea ocupă un loc esențial în viața mea. Vreau să îi fiu alături, să o susțin și să o încurajez să își urmeze propriul drum, dar și să îi ofer, prin felul meu de a trăi, un model de reziliență. Mi-aș dori să înțeleagă că nu renunțăm atunci când apar dificultăți, ci că le putem considera ocazii de a ne descoperi resursele și de a ne depăși propriile limite.

La fel de importante pentru mine sunt familia și relațiile cu oamenii apropiați. Nu sunt doar mamă, ci și fiică, soră, nepoată și prietenă. Fiecare dintre aceste legături are locul său în viața mea și îmi amintește că, dincolo de funcții și titluri, ceea ce contează cu adevărat este felul în care suntem prezenți unii pentru ceilalți.

Ce vă place să faceți în timpul liber? Ce pasiuni v-au rămas din copilărie și ce pasiuni ați descoperit ca adult?

Îmi place să privesc lumea, fie de pe o terasă sau de la un balcon, fie de pe un deal, de pe o stâncă ori de la fereastra avionului. Ador cerul și clipele în care devin conștientă de lumină, de aer, de mirosuri, de gusturi și de ceea ce simt. Mă bucur să mă legăn într-un balansoar, să simt vântul pe față și prin păr și să plutesc în apă. Sunt experiențe simple, dar foarte vii, care mă aduc în prezent și îmi amintesc că sunt în corp, că sunt vie și că trăiesc. Savurez o cafea sau o mâncare bună și mă las surprinsă de natură, de orașe, de oameni și de ceea ce se desfășoară în jurul meu.

Uneori, joia, merg la pictură. Este o reîntâlnire cu pasiunea pentru desen din copilărie și, în același timp, un alt mod de a privi și de a înțelege lumea. Alteori, mă urc pur și simplu în mașină și pornesc la drum, pentru bucuria libertății și a necunoscutului.

Călătoriile mă atrag nu doar prin locurile noi, ci mai ales prin posibilitatea de a descoperi cum trăiesc oamenii în alte colțuri ale lumii, cum gândesc, ce obiceiuri au și ce dă sens vieții lor cotidiene.

 Dacă ați putea să vă întâlniți pentru câteva minute cu Mona de la 18 ani, ce i-ați spune despre drumul care o așteaptă?

I-aș spune: „Mona, ești mult mai mult decât poți vedea acum. Faci bine ceea ce faci, chiar dacă uneori te îndoiești de tine. Să știi că o viață bună, poate chiar minunată, nu este alcătuită doar din lucruri frumoase și comode. Pierderile, disconfortul, dezamăgirile, tristețea și suferința, toate acele experiențe pe care, de obicei, încercăm să le evităm, au și ele un rol în devenirea noastră. Nu lăsa aceste experiențe să te țină pe loc. Învață să le accepți și să le respecți locul în viața ta, pentru că, de multe ori, tocmai trecerea prin ele ne conduce către o versiune mai conștientă și mai puternică a noastră, mai apropiată de cine suntem cu adevărat. Adună-ți puterile și concentrează-te asupra lucrurilor care contează cel mai mult pentru tine.”