Arta și ambiția unora de a înțelege pe lângă

Inițial am vrut să scriu „de a înțelege în gură”, pentru că expresia aceasta era de mare succes printre liceenii anilor ’80, dar am zis că mai sunt ochi sensibili pe aici și că să nu o iau cu duritățile încă din start. Dar serios, am impresia care poate fi confirmată și de eventuale studii pe această temă, că, din punct de vedere intelectual și al activității creierului, noi, românii o luăm serios la vale. S-a petrecut ceva cu mintea noastră, de nu mai merge la parametrii proiectați. O fi de la rulmenți, de la combustibilul neconform, de la utilizare irațională, de la radiații, încălzirea schimbărilor climatice, nu știu și nici nu contează. Lăsând gluma, înclin să cred că digitalul și audio-vizualul care îți bagă totul sub nas fără ca tu să mai rumegi ce ți se servește, să zici „ia, domnule, ce a vrut de fapt să spună autorul?”. Pe lângă faptul că gândesc în alb și negru (nici măcar în alb-negru, cu alb-negru poți scoate capodopere, vezi fotografiile), pe lângă că au prins o plăcere deosebită de a sări la beregată și a insulta de după tastatură, se mai adaugă și asta: o mare oboseală intelectuală. Și nu una cauzată de efort, ci de suprasolicitarea unui organ atrofiat. Pur și simplu omul nu se mai prinde, nu mai are răbdare să termine un text de citit, rumegă idei fast-food (adică realizate de alții și servite doar așa, să umple capul), pricepe tot trei la leu și efectiv nu se mai prinde. Vorba tot din vremea glorioșilor ani de liceu, „dacă te-ai prins ține-te bine, să nu cazi”.

Am făcut un mic experiment pe rețelele de socializare. Am scris o postare fake-anti-nostalgică ce a continuat fake-nostalgic și a terminat cu o lecție despre cum poți fi prostit cu imagini false sau reale dar băgate într-un context fals. Am început-o urât, am trecut de la o extremă la alta. Evident că mai mult de jumătate dintre cei care au avut reacții și comentarii au înțeles, scuzați expresia, în gură. Au început să mă înjure, că mint, că manipulez, că habar nu am, că nu e așa cum spun, că am îmbătrânit degeaba, că ce că era foarte bine atunci, nu cum spuneam eu, sau că dimpotrivă era foarte rău atunci, nu cum spuneam eu. Că nu mi-e rușine, că e o porcărie, că un val întreg de înjurături și insulte spuse așa, direct. Cu o vehemență uluitoare, tipică vitejilor de după tastatură.

De ce? Pentru că nu s-au prins de idee. Pentru că au citit doar primele două rânduri ori au văzut doar poza. Fără a merge mai departe, unde explicam totul. Nu. Pe lângă că au priceput tot pe lângă, au mai și ales doar ce le-a convenit (de bine sau de rău), și-au tasat bine informația în cap, au decis că nu e așa ci că era pe invers, că poza este ori falsă ori din vremea AIA (nu era, era din 1990) iar mini-sfaturile de a nu se lăsa prostiți de tot felul de postări din astea interesate au nimerit în gol. Nu au mai ajuns la ei, că ie grele textele mai lungi de patru rânduri. Ceea ce m-a trimis la concluzia că a înțelege tot nu, a devenit deja o plăcere și chiar o artă. Păi acum pe bune, pe vremea mea, dacă erai din aceia care se prindeau greu sau deloc, erai de râsul și de panarama clasei și ciuca tuturor glumelor și mișto-urilor. Era o cursă, un campionat de a nu fi prost, de a nu te lăsa fraierit, de a te prinde, de a avea spirit, de a nu deveni un bleg sau unul din ăsta cu un patrimoniu de cuvinte spre cota minimului necesar. Citeam orice în afară de lecturile obligatorii, doar pentru că erau obligatorii și că din cărțile acelea neindicate elevilor mai învățam câte o replică suculentă. Și era, vorba aia, dictatură, cenzură, Consiliul Culturii și Educației Socialiste, miliție, securitate, ciripitori. Deci toate condițiile ca să fii… ca acum, când ai la dispoziție informație berechet, poți citi, auzi, vedea orice, te poți cultiva în orice domeniu vrei, poți băga studii şi lucrări doar din tastatură. Și totuși, stăm mai prost în materie de rotițele creierului. Și nu sunt șanse de revenire la parametri normali.

Așa că da, cine a spus că „Nu ne mai facem bine” a avut dreptate.