Nu mi-e ciudă pe ce ești ci că nu te ridici la nivelul a ceea ce ești

Ciuda este una dintre caracteristicile incontestabile ale omului. De la Cain care avea ciudă pe Abel (și l-a eliminat), trecând prin Miorița unde știm cu toții ce și cum și până la ăla la care-i e ciudă pe vecinu-so că și-a spart peretele dintre hol și bucătărie ca să-și tragă un salon baroc în apartamentul de la etajul VI, există ciudă. Aproape toată lumea are ciudă pe cineva din diverse motive materiale, sociale, politice, sentimentale și tot așa, cauze să fie că de restul ne ocupăm noi. Da, și mie mi-e ciudă pe unii sau pe alții, că om sunt și eu. Dar caut să mă abțin, că nu e frumos și nici nu rezolv nimic cu asta. Totuși, cea mai mare ciudă o am pe cei care au, care au ajuns, care își permit, care pot, dar nu se ridică la nivelul posibilităților lor și a ceea ce au și ce sunt. Pentru că stadiul acela social la care ai ajuns implică și responsabilități și un anumit comportament.

Mi-e ciudă pe ăla care are mașină de fiță nu atât că are mașină, ci că și-o parchează poponeț în mijlocul trotuarului, ca să îți arate cum își permite. Mi-e ciudă pe ăla care poate să meargă în destinații la care visez sau nu-mi permit să visez, dar când vine acolo îți arată o galerie foto cu el pe diverse fundaluri și îți povestește nu ce a văzut, cum e locul, cum sunt oamenii, care e atmosfera, ci ce și cât a băgat la maț la all-inclusive. Mi-e ciudă pe ăla care are o casă veche nu pentru că eu nu am, ci pentru că face efectiv mișto de ea, de zici că strămoșii lui au ridicat-o (deși numele lui nu apare nici măcar în paginile aurii din 2002, necum în adresbuch-urile din secolul al XIX-lea). îi schimbă uși, ferestre, o mansardează că na, era veche și o face un fel de struțo-cămilă, și urâtă și anonimă. Mi-e ciudă pe cel care a ajuns sus în poziții comode și bănoase nu pentru că a tras, nici chiar pentru că e din „familie” specială care se într-ajutorează cu alte familii speciale, ci pentru că acolo sus, la căldurică și stabilitate financiară, nu se ridică la nivelul a ceea ce este.

Mi-e ciudă pe cel care merge la un super concert sau un super festival (chiar sibian) pentru a face doar act de prezență, pentru a fi văzut și remarcat, deși el este ori complet pe lângă subiect ori are cunoștințe vagi și parțiale despre ce se petrece acolo. Mi-e ciudă pe ăla care mă înjură pe rețele nu pentru că mă înjură, ci pentru că nu argumentează de ce o face. Mi-e ciudă pe ăla care pretinde că e sărac și că moare de foame, dar are un salariu mai consistent decât alții care se descurcă mult mai greu, dar nu fac atâta zgomot.

Mi-e ciudă pe unul care are posibilitatea și mijloacele să facă ceva bine, dar nu face. Pe cel care este invitat pe la chestii publice nu pentru că e priceput pe subiect ci pentru că este doar unul aflat în diverse cărți (ca să zic așa). Și nici asta nu ar fi problema, dar nu prea are tema sub control. Mi-e ciudă pe cel care spune că face bine, că e umanitar, că alea-alea, dar își trage bani faini din activitatea aia milostivă. Mi-e ciudă pe cei care se consideră ecologiști și se dau tot pe electrice, dar se uită în altă parte când se defrișează, urban sau rural.

De ce mi-e ciudă? Pentru că nu am ajuns ca ei? Nu. Ci pentru că ei, de acolo de unde se află, ar putea face multe treaburi ca lumea, care ar ajuta și oameni și comunități, dar nu o fac sau o fac prost spre interesat. Că mă gândesc, că ce aș face eu să fiu în locul lui, și îmi iese că aș face altceva. Și cel mai ciudă mi-este că lumea tace, îi acceptă ba chiar îi admiră, replicând inert că „asta e, ce să-i faci, n-ai ce-i face”. Pentru că invidia mi-o pot reprima, dar ciuda că aceia sunt pe locul nepotrivit, nu.