📰 Cititorii ediției tipărite au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te! 📰
Octavian Repede este regizor independent, scenarist, editor video și director de imagine, președinte al Asociației pentru film și literatură „Nova Polaris” din Sibiu. Născut în 1985, el a acumulat o experiență bogată în videografie, jurnalism și studii de televiziune. Este pasionat de mare, de istoria antică și de astronautică pe care le explorează prin literatură și film.
Filmele sale au fost difuzate și pe posturi locale și regionale din România, iar titlurile lui au ajuns în festivaluri de film din întreaga lume: New York, Seul, München, Florianopolis, Moscova, Roma, Doncaster, Saigon, București, Brașov, Cuzco, unde au primit distincții naționale și internaționale.
Octavian, cum arată astăzi meseria de cineast independent în România?
Fermecătoare pentru cei îndrăzneți și cu o minimă stabilitate financiară. Nu recomand riscurile, dar dacă investești în studiu și muncă, poți crește din toate punctele de vedere. Oamenii sunt dornici să colaboreze, să ajute, atâta timp cât nu încerci să îi păcălești. Ușile se deschid mai ușor decât acum 20 de ani. Chiar și criticii consideră că cineaștii independenți beneficiază de o libertate creativă reală, nefiind constrânși de cerințele comerciale ale marilor studiouri. Singurul inconvenient este bugetul redus, ceea ce obligă cineaștii să găsească soluții ingenioase pentru producție. Totuși, platforme precum TIFF, Anonimul sau BIFF confirmă rolul cultural important al cineaștilor independenți.
Cum ai trecut de la puterea cuvântului la puterea imaginii cinematografice?
Iubesc literatura. Primele mele preocupări au fost cititul și scrisul. Și astăzi respect literatura mai mult decât filmul. Mesajul unei cărți depășește, de multe ori, majoritatea filmelor. Introspecția unui personaj din Dostoievski sau proza lui Remarque sunt greu de egalat. Filmul este un melanj al tuturor artelor, dar are limitele lui: un număr finit de planuri, unghiuri, tehnici. Totuși, imaginea în mișcare are magia ei. Mă bucură o geană de lumină care cade perfect într-un cadru, o formă, o mișcare lină. E o fericire pe care doar un fotograf o cunoaște. Turnarea unui film e bucurie pură. Iar când ai cadrele gata … ești „cu sacii în căruță”.
Mediul artistic în care ai crescut și-a pus amprenta asupra ta?
Enorm. Am avut parte de un cadru nu doar artistic, ci și cultural, care mi-a marcat evoluția. Acest mediu mi-a trezit nu doar o dorință de a aborda arta, ci și dorința de a face parte din ea. Ca să mă exprim metaforic, a fost un fel de „aselenizare” pe un teritoriu al cunoașterii, care era marea bibliotecă din casă. Vacanțele, dincolo de cadrul lor relaxant, erau oportunități de a vedea lumea și de a o înțelege altfel, „pășind prin ea”. Da, acest mediu a fost benefic, pentru că familia era preocupată de scris, muzică și fotografie — toate m-au făcut să cred în artă ca într-un univers palpabil și nobil. Îmi amintesc cum tatăl meu „corecta” poeziile mătușii mele sau cum developam împreună fotografii alb-negru în pivniță, sub lumina roșie. La bunici aveam un pian cu coadă lungă, pe care compuneam „muzică cosmică”. Toate acestea au fost semințe mirabile ale unui drum profesional în care mi-a plăcut să rezolv ecuații din universul creației.
Ai fost impresionat și de felul în care părinții tăi priveau lumea?
Tata este un spirit revoluționar, un om care a analizat lumea și a încercat, poate naiv, să o schimbe. Așa era generația Revoluției din ’89 … idealistă. De la el am moștenit nevoia de a imagina, de a construi în afara banalului. Nu am moștenit însă activismul. Nu vreau să schimb lumea; vreau să o înțeleg pentru a o devoala prin mijloacele artei. Uneori simt nevoia să mă refugiez din calea ei, departe de „praful stelar” care te poate cuprinde în ciclonul ei. Așa că o rulotă la munte îmi aduce pacea de sedimentare și reflecție departe de tumultul urban. Ca o postfață la această întrebare, afirm cu sinceritate că familia m-a înțeles mereu. Am fost, cred, pe aceeași lungime de undă. Și pentru asta le sunt recunoscător. Da, familia nu doar că a crezut în mine, ci știe că am rămas același băiat — astăzi același adult serios.
Cum se vede creația ta cinematografică prin ochii soției tale și a fiicei voastre?
Ne susținem reciproc, fiecare cum poate. Armonia noastră este clădită pe temelia artelor regale, apropiată de lumea greco-romană, când disciplinele formau spiritul, nu doar abilități practice. Erau considerate demne de un om liber, de un conducător sau de un înțelept. Este firesc: ea este o scriitoare talentată și mi-aș dori să scrie mai mult, dar știu că fiecare om are un ritm aparte, un puls al identității sacru, care trebuie respectat. Acest univers este întregit de fiica noastră, care urmează artele plastice. Încerc să nu am prejudecăți. O încurajez să vadă partea pozitivă, să nu devină perfecționistă inutil — o capcană pentru mulți artiști. În dialogurile noastre încerc să nu o influențez cu viziunea mea orientată spre cinematografie. O încurajez să se bucure de creațiile ei — acesta fiind, în opinia mea, cea mai mare provocare pentru oricine urmează calea artelor plastice.
Care este partea din procesul de creație care îți aduce cea mai mare bucurie?
Filmarea. Mă bucură o geană de lumină care cade perfect într-un cadru, o formă, o mișcare lină. E o fericire pe care doar un fotograf o cunoaște. Când aparatele sunt setate corect și actorul „își face momentul”, se creează o magie pe platou. O simte și echipa. Atunci știi că lucrurile merg bine și că energia aceea se va vedea pe marele ecran. Turnarea filmului e bucurie pură. Iar când ai materialul tras, ești „cu sacii în căruță”.
Care a fost prima ta mare deziluzie profesională sau instituțională și cum ai depășit-o?
Credeam că publicul simte și înțelege aceleași lucruri ca mine, autorul. Că este la fel de interesat și pasionat de subiectul filmului. Dar publicul este, în mare parte, indiferent la efortul de realizare, la sacrificii. Doar o nișă va fi cu adevărat interesată de ceea ce faci. Nu există film universal. Una dintre primele deziluzii — și greșeli — este să te îndrăgostești de propria creație și să nu-i mai vezi defectele. Mi s-a întâmplat să cred că am făcut un film mai bun decât era în realitate. Cu timpul înțelegi procesul, capcanele, ce a fost bine și ce nu. La nivel de sistem, la început credeam că poți finanța un film, măcar parțial, din bani publici. Astăzi nu mai cred asta și nici nu urmăresc. Mecanismul nu e facil, nici transparent. Este construit pentru jucătorii deja abonați la fonduri. Există un blocaj cultural, ca în multe alte domenii. Și, sincer, nu m-aș simți confortabil să fac filme din banii contribuabililor pentru audiențe de câteva sute sau mii de spectatori — cum se întâmplă cu multe filme românești din ultimii 15 ani, cu bugete de sute de mii de euro. E și o dilemă morală. Dacă ești debutant, singura șansă este să lucrezi pe lângă un nume sau un ONG cu acces la finanțări și să speri că, într-o zi, cineva se va îndura și de ideile tale. Dar e posibil să fie prea târziu. Conceptul de „proiect” a devenit obositor ca formă de creație. Proiecte peste proiecte… La început credeam și că oamenii din breaslă sunt interesați să ajute pro bono, dar ulterior m-am edificat asupra principiului „fiecare are propriile interese”. Am depășit dezamăgirile natural, cu timpul, ca orice om. M-au bântuit, m-au măcinat o vreme, dar s-au stins. Sunt acolo, într-un sertar al timpului care nu se mai întoarce.
Au existat momente în care ai simțit împlinirea cineastului din tine?
Și da, și nu. Mi-am dorit mereu să fac un film fără compromisuri, exact cum îl văd în imaginație. Nu am reușit complet — cred că nimeni nu reușește. În film, compromisurile sunt inevitabile: distribuție, tehnică, timp, locații. Dar în unele scene am simțit că am ajuns aproape de ideal. Au existat însă și momente în care mi-am pus întrebări legate de drumul profesional ales. Necunoscutele veneau din realitate: multe uși erau închise, iar finanțarea și mecenatul unui cineast independent țin exclusiv de puterea lui. Am înțeles că trebuie să compensez aceste neajunsuri prin muncă și imaginație. Poți scrie o poveste sclipitoare cu un pix și o foaie, dar ai nevoie de mii de ore de studiu și practică. Montajul înseamnă nopți pierdute, ore întregi pentru câteva secunde de film. Am filmat mii de ore, am editat zeci de mii. Toate m-au vlăguit și, da, a fost și o chestiune de sănătate. Într-un astfel de moment eram pe cale să spun „gata, renunț”, dar am simțit din interior că trebuie să merg mai departe și că poticnirile fac parte din cursul vieții oricărui om, indiferent de profesie. M-am gândit că poate ar fi fost mai ușor să fiu o „furnică” lucrând la documentare finanțate. Erau aspecte teziste prin care puteai demonstra o reușită facilă, cu orice preț, dar în care nu credeam. De fapt, nu am vrut.
Cum ai descrie colectivul cu care lucrezi?
Ne cunoaștem bine și lucrăm eficient. Armonizăm creativitatea, inteligența și înțelegerea. Evaluăm fiecare strategie pentru a ști ce putem și ce nu putem îndrăzni. Avem un mediu destins pe platoul de filmare. Se râde mult — de la replici uitate, la cai care nu ascultă actorii și o iau razna, până la personaje neașteptate, bețivi sau curioși, care intră în cadru. Totul devine un making-of real, care uneori ar putea fi un film în sine. Suntem atenți și la reacția publicului. Orice „mi-a plăcut” sincer este o victorie, iar o sală plină este un simptom de sănătate. În cercul intim al colaboratorilor ascult atent părerile și criticile și le pun în practică atunci când schimbarea este esențială și sustenabilă cu viziunea generală.
Există o scenă filmată „perfect”… sau un moment de glorie?
Da, ar fi câteva. Aș include o scenă de luptă din 141 AD – Misiune în Dacia, luminată de foc, cu un joc al camerei foarte reușit. Și scena cosmonautului din Astronautul lui Dumnezeu, în capsula care reintră în atmosferă. Cât despre momentele de glorie, le așez în dreptul Marelui Premiu la SIMFEST, în 2009, pentru documentarul Sibiu 1989. Eram la început și a fost o surpriză uriașă. De-a lungul carierei am acumulat o expertiză profesională în care includ calitatea de a fi selectiv în tot ceea ce fac. Sibiul este orașul care mă inspiră. Ca să răspund mai concret din întrebare, pot spune că am în proiect o imagine aparte: prelungirea Parcului Sub Arini spre Valea Aurie. Un loc liniștit, cu belvedere spre pădure. Va apărea în noul meu film, Simulatorul pe care mi-l doresc să fie un film bine primit de public și critici .. precum cele realizate până acum, cu feedback pozitiv din SUA, Coreea de Sud și Europa.
Concluziile noastre despre „humanoidul” regizorului Filmul Simulatorul invocat de Octavian Repede va fi cu siguranță o piatră șlefuită despre meditația cinematografică, despre felul în care omul poate deveni o copie așteptată de alții, o versiune „simulată” a propriei identități. Simulatorul urmărește mecanismele prin care individul ajunge să se conformeze unor roluri prestabilite, pierzând treptat contactul cu sine. Personajele trăiesc într-un spațiu controlat, în care libertatea este doar o aparență. De facto acțiunea vizează condiția umană într-o societate care modelează comportamente, reacții și emoții. Personajele reprezintă tipologii incluse într-un proces de transformare într-un produs social. Dialogurile arată cum gândirea critică se erodează atunci când individul acceptă fără rezistență regulile impuse. Mesajul filmului este limpede: atunci când omul renunță la libertatea interioară, devine o imitație, un „simulat” care funcționează, dar nu trăiește cu adevărat.
Ștefania VESA
Ștefania VESA
Ovidiu BOICA
Cosmin Pal
Ștefania VESA
Ștefania VESA
Mihai POPA
Ovidiu BOICA
Ștefania VESA
Ovidiu BOICA
Cosmin Pal
Nenea, ce înțelegi dumneata prin știință, că nu eclar?