Foto: Răzvan NEGRU
De mai mult timp văd că este o modă în comerțul acesta capitalist de la noi și nu cred că doar de la noi. Să strici un lucru pe care mai înainte îl făceai bun. Nu vorbim aici de ligheanele din plastic care sunt mult mai firave decât cele de pe vremuri, nici de aparatura electronică ce este incomparabil mai amărâtă decât ce aveam în anii ’80-’90 și chiar 2000, nici de invazia plasticului în locul metalului în diferite componente.
Nu zic de blugii cu talie înaltă care aproape nu mai există pentru că „aaa, nu se mai fabrică” (o aud de fiecare dată când vreau să îmi iau blugi), pentru că ok, am înțeles, toată lumea vrea să-și arate buricul indiferent de vârstă, sex, orientare politică sau categorie socială, deci nu se mai rentează să resetezi producția pentru 10-20 de înapoiați câți au mai rămas pe pământ. Asta e moda, cine nu e cu ea este un neevoluat și un medieval. Deci vorbim în special despre ce îl doare și în același timp ce îi place românului mai mult. Chestiile casnice și cotidiene. Nu alte chestii. Dar hai să zic de de-ale gurii. Mâncare și băutură.
Uite am (adică aveam, nu mai am) o pasiune așa pentru ardeii aceia mai „hot” umpluți cu brânză, de mai găsești pe la anumite supermarketuri. Costă destul, adică nu fac parte din categoria „ca să hie”. Au fost delicioase, adică nu regretam banii dați. Până când într-o zi, când aveau ceva nou: un gust de vechi, din ăla de pivniță. Bun, le-am consumat că ce erau, legume și brânză, ce riscam, doar un sezon mai prelungit de lecturi la toaletă. Numai că acest caz nu fost singular. Și știți cum e, când pățești câte una, îți amintești de lucruri similare. Uite, demult, descoperisem o bere faină și neromânească, dar găsibilă și prin magazine și prin baruri, pe vremea când la Sibiu prețurile nu erau anormale. Ce mai, favorita mea. După o pauză, (în care am găsit alte beri faine) am zis că hai să vedem cum mai e. Păi era așa: nu știu cum, deși nu putea fi „botezată”, simțeai totuși apa din ea. OK, explicația a fost cam pe un palier normal: ce băusem eu atunci, prima oară, era originalul, acum era licența. Alte exemple? Pâinea ta favorită care este de o vreme un fel de loterie, ori e bună (ceea ce e bine) ori e arsă, ori nu e coaptă ca lumea. Deși înainte dar nu demult, era 100% OK cu ea. Cârnații aceia care NU erau cu zgârciuri sau chiar bucăți de os, ca acum. Chiftelele care au fost OK până nu am făcut o introducere de toxiinfecție alimentară, noroc că a fost doar introducere. Apa minerală ne-„ordinară”, ba chiar cumva extraordinară, bună, delicioasă, cu toate mineralele acelea care o făceau minerală; dar care mirosea uluitor a chimicale de zici că a fost ambalată din scurgerea de la o spălătorie (sticla din plastic era sursa aromei aceleia). Hotelul care îți era favorit pentru că era frumos, avea vedere unde trebuie ca să fie și mai frumos, iar servirea era superbă, asta până într-un an când au dat-o pe dușmănie și ca bonus, emana și o aromă de canalizare înfundată, canalizare din aceea de la WC. Fileurile de pește care sunt fără os până când devin cu os. Atenția mărită la orice borcan umplut cu ceva ca să nu apară în conținut vreun ciob de sticlă, deși înainte nici nu era vorba de așa ceva. Și pot continua cu tot felul de exemple, din oricare categorie comercială.
Ce îi mână pe ei în luptă ca să NU continue să facă treabă ca lumea deși înainte făceau? Ca client care nu-și pune întrebări, treaba e simplă. Ai comis-o, nu mai iau de la tine să fii sănătos, că oricum o vei da pe aia cu nu a mers pentru că România e țară de (…) și că nu ai cu cine. Dar ce intervine aici de strică tot? Creșterea cantității produse? Creșterea normei per lucrător? Ești așa sigur pe cantitatea de clienți necondiționați? Nu îți mai pasă? Nu contează. Contează că făceai bine iar acum faci rău. Ceea ce nu e bine.
Vlad IGNAT
Vlad IGNAT
Vlad IGNAT
Vlad IGNAT
Vlad IGNAT
Dumitru CHISELIȚĂ
Vlad IGNAT
Vlad IGNAT
Ovidiu BOICA
Adrian POPESCU
Vlad IGNAT
Prietene, gateste acasa!