Despre „anticomunismul” filmelor românești din perioada comunistă

Încă se fâlfâie prin mediile mai culturale ideea că multe filme românești din perioada comunistă au suferit de disidență și că, de anti- ce erau, au fost cenzurate și oprite de la difuzare, că cei de la Consiliul Culturii și Educației făceau spume și că Ceaușescu a tunat și fulgerat la consfătuirea de la Mangalia din 1983 împotriva lor. Iar lumea de bună credință, crede. Că ce film anticomunist a fost X, că mamă-mamă cum i-o pardon la odiosul regim și sinistrei sale soții în scenariu,regie și interpretare. Că „Reconstituirea”. Că „Filip cel bun”. Că „Faleze de nisip”, „Proba de microfon”, „La capătul liniei”, „Secretul armei secrete” sau „Secvențe”, „Glissando” sau altele, chiar „Puterea și adevărul”.

Le-am văzut ori atunci, ori în anii ’90 când purtau cu mândrie eroică ștampilă de film cenuzurat sau interzis în perioada comunistă. Unele le-am și revăzut. Altele au reapărut și re-reapărut la televizor. Cu alte cuvinte, s-a scos pârleala faptului că au absentat în regimul trecut. Îmi aminetsc acum cu amuzament, atunci cu nervi după banii aruncați pe bilet, despre un film tot așa, „interzis de comuniști”. Nu știu dacă ați auzit de el: „Adio dragă Nela”. O tentativă de comedie cu un scenariu stupid de zici că a fost făcut la mișto, cu niște borfași ghinioniști și niște milițieni undercover care îi înhață la final. Filmul are și un merit. O dată că îi arată pe Ștefan Iordache și Mircea Diaconu indecent de tineri, apoi că apare în film faimosul poet proletcultist al anilor ’50, Dan Deșliu. A și că are valoare documentară în materie de replici șmecherești din anii ’70. Mă chinuia întrebarea „dom’le dar ce au avut comuniștii cu filmul ăsta? Că nu e nimic „necurat” în el, plus că e cam prost. Apoi am și aflat. A fost retras tocmai de aia. Că era prost.

Revenind la filmele „pe bune” cu probleme politice, spun că niciunul nu a fost vehement antiregim. Da, au avut probleme mai mult din cauza crizelor de vigilență ale cerberilor cenzurii, că na, se mai „comitea” pe ici pe colo, dar nu mai mult de nivel de aluzii sau metafore. Nu erau nici filme periculoase, care să genereze mișcări populare, de stradă sau conștiință, cât la filmele românești, exceptând „Nea Mărin…”, Sergiu Nicolaescu și seria Mărgelatu, în sală erau cam 10 oameni, cu proiecționistul, 11.

La multe filme, aluziile la totalitarism erau așa de subtile și de metaforice, că nu le remarca nimeni. LA TOATE, se critica doar un aspect care nu atingea cu ceva conducerea centrală sau politica partidului. Da, în unele filme se spuna că partidul a greșit. dar asta în contextul în care comunismul „tânăr” ceaușist lupta cu „bătrânii” comuniști staliniști, înțepeniți în dogme expirate. Mai apăreau scene reale, necosmetizate triumfalist, din realitatea zilnică (la Daneliuc). Se mai puncta lichelismul și apucăturile unor persoane cu funcții de conducere de categorie C și D, dar fără a se ataca la vârf, la categoria A și B. „Reconstituirea” nu a atacat justiția comunistă, ci doar un caz izolat de abuz moral. În „Faleze de nisip”, milițianul cel „rău” era doar de la un post dintr-o localitate de pe litoral. „Secretul armei secrete” a fost una dintre puținele parodii, chiar reușite, după o poveste și efectiv nu înțeleg de ce s-a lălăit atâta realizarea lui, poate că tovarășii nu pricepeau umorul din el. Că mesajul era fix pe linia ceaușistă a luptei pentru pace.

Deci oricum am așeza-o filme anticomuniste, disidente, nu am avut. Dar chiar și făcute atunci, sub teroarea cenzurii, filmele sunt de o calitate artistică uluitor mai mare decât ce este acum. Plus că avem și valoarea lor documentară, neluată în considerație atunci.