S-a născut în Statele Unite, a început fotbalul la Şoimii Sibiu, iar acum numele lui este purtat de un stadion celebru din România

Când spui Ilie Oană, într-o clipită gândul te poartă la Ploieşti, în faţa ochilor apărându-ţi stadionul pe care joacă Petrolul. Este una dintre arenele moderne din România, printre primele reconstruite după anii 2000. Un stadion din rândul celor care găzduiesc echipele naţionale când federaţia decide să le mai scoată şi în teritoriu, dar care, fiind de categoria 4 UEFA, poate găzdui inclusiv meciuri din semifinalele Europa League și din grupele Champions League.

Cei trecuţi de a doua tinereţe, cu siguranţă şi-aduc aminte de cel care a împrumutat numele arenei Petrolului. Foarte puţini mai sunt cei care au apucat să-l vadă jucând, pentru că a pus ghetele-n cui în ’51, dar şi-l amintesc cu siguranţă ca antrenor, în trei mandate pe banca Petrolului (1952-1964, 1968-1969, 1971-1973, de la naţionala României (1965-1967), ori de la Politehnica Iaşi, Universitatea Craiova, Farul Constanţa sau Gloria Buzău.

Şi mai puţini dintre puţinii care şi-l mai amintesc ca jucător şi antrenori ştiu că Ilie Oană a început să joace fotbal la Sibiu. Născut peste Ocean, în Statele Unite ale Americii, la Harbor, Indiana, în ultimul an din Primul Război Mondial, la 16 august, a venit în România pe când avea 3 ani, familia luând decizia de a reveni acasă.

S-au stabilit cu toţii la Sibiu şi aici, peste câţiva ani, avea să se îndrăgostească de fotbal. A jucat la juniorii ”şoimilor” de la vârsta de 17 ani, din 1935 până în 1937 când s-a transferat la celebra Juventus Bucureşti.

Juca extremă dreapta clasică, iar în perioada în care a îmbrăcat tricoul echipei Şoimii, colegii îi spuneau ”Americanul”.

”M-am născut la Harbor, în statul Indiana din Statele Unite. Părinții mei au plecat în America, înaintea Primului Război Mondial. S-au întors în țară după alipirea Transilvaniei, în anul 1921, stabilindu-se la Sibiu. Eu aveam atunci 3 ani. Statul Indiana e în jumătatea estică a continentului american, între lacul Michigan și râul Ohio. Capitala e la Indianapolis, iar Harbor, unde eu m-am născut, este un important centru siderurgic, la Sud de Chicago. Când am venit în țară, în 1921, vorbeam românește, cât se putea vorbi, bineînțeles, la vârsta de 3 ani. La noi în casă nu s-a vorbit altă limbă decât cea maternă”, rememora Ilie Oană.

34 de ani petrecuţi la Juventus, viitorul Petrolul

La Juventus a rămas până în 1951 şi făcea parte dintr-o linie de atac îl care se regăsea şi Mihai Flamaropol, un alt sportiv de renume care, mulţi ani după aceea, avea să dea numele unei arene sportive, patinoarului din Complexul Naţional ”Lia Manoliu”, cunoscut fiind că, atunci când vremea nu-i permitea să joace fotbal, juca hochei, tot în echipa Juventusului.

După retragere, Ilie Oană a rămas în cadrul clubului Juventus, care se mutase, între timp, la Ploieşti, luând numele de Petrolul. A iubit atât de mult acest club, încât a petrecut în cadrul acestuia 34 de ani, ca antrenor şi jucător. Dacă, jucător fiind, nu a avut realizări deosebite, având totuşi două prezenţe în echipa naţională a României, este al doilea antrenor din istoria ţării la numărul de meciuri (549), fiind depăşit doar de Florin Halagian (926). Cu Petrolul a promovat în ’53 în prima divizie, iar în 1958 şi ’59 a ieşit campion naţional, pentru ca, în 1963, să cucerească şi Cupa României, trofeu pe care avea să-l mai ridice desupra capului două decenii şi jumătate mai târziu, pe când o antrena pe Universitatea Craiova, în ’78. Pentru doi ani, a antrenat şi în afara ţării, vreme de doi ani, la Panserraikos, în Grecia, dar dorul de casă l-a năpădit şi în 1971 s-a întors la Petrolul.

Perioada petrecută la naţională şi umilinţa de la Zurich

În perioada 1964-1966, a fost ”secundul” lui Gheorghe Popescu I şi Silviu Ploeşteanu la naţionala României, iar în 1967 a ajuns ”principal”, avându-l drept colaborator pe Pişti Covaci. A plecat de la echipa naţională după un rezultat umilitor pentru ”tricolori”, 1-7 în Elveţia, la Zurich, deşi aliniase un prim ”unsprezece” îl care-i regăseam pe Gicu Dobrin, Mircea Lucescu, Mircea Dridea sau Pârcălab.

Antrenorul ”leilor” Craiovei Maxima

Mihai Ionescu scria, la începutul anilor ’80, în cartea ”Antrenori la ora confesiunilor”, despr eperioada petrecută de Ilie Oană în Bănie, cum l-a promovat pe Adrian Bumbescu, cel care avea să câştige, ‚n 1986, Cupa Campionilor Europeni cu Steaua, despre Aurică Ţicleanu, Nae Ungureanu şi Rodion Cămătaru.

„Când am ajuns eu la Universitatea, jucătorii ei, cu excepţia lui Balaci şi Crişan, nu reprezentau individualităţi certe pentru lotul naţional. În puţinul timp cât am stat acolo, am reuşit să-i titularizez pe Ţicleanu şi Ungureanu, l-am promovat pe Bumbescu, l-am reconsiderat pe Cămătaru, de care o parte din conducerea clubului voia să se dispenseze. Ştefănescu, devenit lider al formaţiei, avea adeseori o influenţă negativă în raporturile dintre mine şi jucători”, povestea Ilie Oană în cartea „Antrenori la ora confesiunilor”.

Adio, dar rămân cu tine

Ilie Oană s-a retras brusc din activitate, la începutul anilor ’80, dar a rămas în preajma sportului rege până când a murit, pe 27 aprilie 1993, la vârsta de 74 de ani, iar imediat după revoluţie, autorităţile locale şi cei care conduceau destinele fotbalului prahovean au luat decizia de a-i da arenei Petrolului numele său.

Un exemplu demn de urmat

Revenind la arena care-i poartă numele, a fost construită în 1937, anul în care Ilie Oană a plecat de la Şoimii. Demolată în 2009, reconstruită doi ani mai târziu, are o capacitate de circa 15.000 de locuri. A fost refăcută din temelii cu materiale şi echipamente de ultimă generaţie la vremea aceea, dar a păstrat ce era mai de preţ: numele lui Ilie Oană.

Fofo: Facebook Ilie Oană

La Sibiu, după atâţia ani de aşteptare, vechea arenă din Parcul Sub Arini a fost reconstruită din temelii. Noul stadion este impresionant, chiar dacă are o capacitate mai mică decât a celui de la Ploieşti. Arată bine, primeşte laude de la cei care-l vizitează, fie ei spectatori, jucători, oficiali sau antrenori ai adversarilor. Şi acesta a păstrat vechea denumire: ”Municipal”. Într-un oraş în care fotbalul a ars mereu în inimile suporterilor, dar n-a avut aceeaşi strălucire ca la Ploieşti sau pe alte meleaguri, dar cu toate astea destui jucători de certă valoare, născuţi pe malurile Cibinului, au jucat aici. Apoi, unii au antrenat. Cu toate astea, niciunul dintre ei nu e pomenit şi pus la loc de cinste. Nu numai că nu dă niciunul numele arenei, dar nici măcar o peluză, sau lojele de la oficială nu poartă numele vreunuia. Poate n-ar strica să-şi amintească cei care se ocupă de destinele sportului în general şi fotbalului local în mod special şi vor remedia situaţia, pentru că avem destui idoli care merită să le cinstim amintirea şi prin astfel de gesturi, nu doar să ne reamintim de ei regăsindu-i în paginile prăfuite ale gazetelor.