În definitiv e normal (cumva) ca românul să asculte manele

Știu cât de oripilată și fals oripilată este lumea atunci când e vorba de manele. Că ele nu sunt muzică. Că au mesaje nocive pentru societatea noastră civilizată și inteligent-artificializată. Că strică (virgulă) copiii. Că (diverse remarci rasiste care nu își au locul aici dar pe care le auzi frecvent). Că ar trebui interzise, așa cum e normal într-o lume a libertății și a libertăților. Că sunt mizerie, kitsch, că nu aș asculta nici plătit așa ceva, că se răsucesc Mozart, Bach și Smetana în morminte când văd ce s-a ales de muzică.

La fel știu și ce răspândire au acum manelele, de la corporatiștii care caută și ei să se mai rupă pe la un team-building cu ceva mai altfel decât ce o consumă ei de regulă, la elevii de a VII-a și a VIII-a care te resping din anturaj dacă nu o arzi pe genul ăsta, de rămâi așa, colegul nimănui. Mai știu și pe cei care „eu nu ascult deloc manele dar, așa, la un chef, merge…”. Mă mai știu și pe mine, care făceam crize de revoltă doar la auzul primelor acorduri din hiturile acelea despre bani, avere și dujmani, copilașii mei, iubirea mea-prințesa mea, șmecherie și fraiereală, băieți de elită sau ce nedreaptă e justiția română cu poliție cu tot că bagă la bulău interlopi nevinovați.

Apoi m-am gândit că bă, ia stai. Ca majoritatea lucrurilor din lumea asta, ea, maneaua, se supune unor anumite legi. Să zicem, legilor pieței. Adică, înțelegi, oferta și cererea, care prima nu ar exista fără a doua (în anumite contexte, că în altele se mai forțează). Tradus: dacă nu ar cere lumea manele, ele ar dispărea de pe piață. Sau ar rămâne în underground-ul acela al lor, fără a fi prilej de mesaje alarmiste pe tema „ce-a ajuns muzica și ce-am ajuns noi”.

Interesant este că maneaua asta bau-bau pentru mulți era, la începuturi, un gen specific al muzicii lăutărești „clasice”. Originea este, normal, orientală, nu mai intru în detalii. Manele găseai, în anii ’60-’80, pe discuri Electrecord, legale și vizate de Consiliul Culturii și Educației Socialiste. Le găsești în discografia celor două mari ale genului de la noi, Romica Puceanu și Gabi Luncă. Bun, sunau complet diferit de ce auzi acum la Salam, Tzancă sau alte superstaruri cu milioane de vizualizări, dar erau manele? Erau. Numai că, așa cum și folclorul s-a stricat rău, la fel s-a stricat și muzica lăutărească. De ce? pentru că a dispărut și s-a modificat targetul. Lăutăreasca aceea cu of și aoleu, de inima albastră, era pentru consumul locuitorilor din mahalale, ei fiind un amestec ciudat de rase, etnii, ocupații și statute sociale, în general nu neapărat bogați, ci dimpotrivă. Proto-manelele sau cum să îi mai zic muzicii „de chef” sau „de mahala” din anii ’80-’90 aveau alt target: rămâne periferia, dar ceva mai spălată și mai civilizată, se adaugă categoria aceea nici țăran nici orășean a navetistului, mai apar ca adaos șmecherașii și soldații. Cu trecerea timpului, targetul manelelor din nou s-a modificat, el devenind, conform vremii, mai global. Atunci când nu este adoptată de o anumită categorie (și mă refer aici la interlopi și rămășițele ale țăranilor din mediul rural) ea este asumată de restul. Am mai scris despre cum tu, prin manele, visezi să fii un personaj de manea: cu bani, relații, corupător a orice, cu mii de femei la picioare, descurcăreț în orice situație, deasupra tuturor și invidiat de dușmani. Chiar și mai răsărit dpdv intelectual, ai cumva o atracție spre zona interlopă, așa că înghiți și ceva manele. Deci, muzica asta are succes. Nu avem încotro, din punct de vedere al regulilor economiei de piață, este funcțională și profitabilă: e cerere e ofertă. Rețeta succesului, oricât am strâmba estetic din nas.