Ei, a fost Marea Prăduială de Paşti?

Oricâte idei despre din ce neam nobil ne-am trage, pălesc (sau le pălim noi) la momentul când ne apucă crizele de flămânzeală. Ceea ce arată că vom fi noi urmaşii lui Decebal cel harnic (?), Traian cel drept (?) şi neam de neam de viteji, dar încă mai avem în gene ceva sărăcie cruntă căreia îi ghiorăia maţele permanent de foame. Şi care, atunci când are ocazia să prindă ceva de băgat la ghiozdan, nu ezită şi o ia la prăduială de zici că (tot o vorbă din străbuni), dau turcii. Adică orice, până la mâncare, de ajungi precum cormoranii, să mănânci de dragul de a mânca.

Trăim într-un cult al mâncării, în care ea este un zeu suprem. Se mănâncă oriunde. În autobuz, acasă, la lucru (însă numai în pauze!) la plimbare, stând sau din mers. Se mănâncă la cinema şi la spectacolele moca în aer liber. Avem şi festivaluri cu mâncare. Când îi întrebi pe super-excursioniştii care o ard prin sejururi pe dincolo cum e pe acolo, în loc să îţi spună despre ce locuri fascinante au văzut, te iau cu ce a fost la all inclusive şi cum îşi umpleau ei farfuria cu vârf. Chiar şi când e vorba de perioada comunisto-ceauşistă, singurul lucru de care ei ştiu a fost că nu se găsea de mâncare şi că era coadă la mâncare şi compară cu ce e acum „când găseşti de toate”, mai ales de mâncare. Când cu lockdownul din era pandemistă, au pornit la prădat orice din magazinele alimentare, de a trebuit să se raţionalizeze la casă uleiul, făina, mălaiul şi zahărul, că luau ai noştri cu chintalele. Nu mai spun că nu găseai nici picior de conserve de carne, pateu ori fasole cu costiţă, care, în mod obişnuit, generau pufnit dispreţuitor din nas când pomeneai de ele.

Aşa e şi de sărbători. La români, de două ori pe an se porneşte la mall precum tătarii în Moldova medievală. Pentru că există marea spaimă ca în cele două-trei zile cât sunt închise magazinele, să mori de foame şi de sete. Să ţi se termine porţia de răcoritoare, vin roze, chipsuri, bomboane de ciocolată, ceafă şi carne de mici. Se ia ce ai şi ce nu ai nevoie, neapărat în cantităţi peste suficient, pentru a avea ce da la container după.

În zilele premergătoare Paştilor, este la fel ca în zilele premergătoare Crăciunului. Trafic demenţial toată ziua, claxoane, cărucioare pline care îşi gloesc conţinutul în portbagaje, cozi la casele normale sau self, iar când te uiţi la cel din faţa ta, ai tot timpul impresia că e un chioşcar de pe sate care vine să facă aprovizionarea pentru o săptămână. La carmangerii e disperare mai ales cu carnea de miel, pentru că românul mănâncă de Paşti miel. De ce? Că „aşa se face” şi „asta e tradiţia”. Ce atâta semnificaţii despre asocierea dintre uciderea mielului şi jertfa Mântuitorului, astea-s chestii de îndoctrinaţi religios. Ideea sărbătorii de Paşti este că se mănâncă şi se bea în alt decor decât cel al Crăciunului, doar Moşul este schimbat cu Iepuraşul şi sunt câteva schimbări în meniu.

Chiar şi în Noaptea Învierii, idealul multora dintre cei care merg la biserică nu este participarea la acest moment sublim numit Învierea Domnului, ci ca să ia câteva borcane cu Paşti. Iar dacă se decide ca acest aliment simbolic să fie dat ceva mai târziu, deja încep bombănelile, protestele, că bine, adică cum să stai atâta, că tu te grăbeşti că ai treabă, nu ai timp de slujbe şi chestii. Când se împart Paştile, evident că sunt destui care la primul semn lasă momentul divin la o parte şi merg să prindă rând, la la orice coadă care se respectă.

Şi putem continua cu alte exemple. Pentru că la români (şi poate şi la alţii, dar noi locuim la noi în România şi asta ne afectează) sărbătoarea a devenit un prilej de îndopare. Pentru că suntem un neam cam flămând sau cu amintirea strămoşească a burţii goale.