Pentru că există domeniu public, eu am voie să îţi pozez casa, chiar dacă nu-ţi place asta

Umblam într-o documentare pe o stradă liniştită din centru, pentru seria aceea pe care o ştiţi sau nu (nu contează asta) cu străzi faine sau pe unde nu-ţi vine să te plimbi. Făceam şi poze, că vorba aia, dacă tot faci ceva, fă-l întreg dacă ai posibilitatea. Şi, la un moment dat,d e la o fereastră, un nene îmi urlă, imperativ, că „hai şterge-o!”, că ce îi pozez eu casa „lui”, şi că ceva cu „securist”. I-am trimis şi eu câteva replici ca să nu rămân dator, şi ca de obicei în astfel de situaţii, fără a mă enerva prea tare că era cam frig şi nu aveam chef să pierd timpul, mi-am reamintit de categoria asta de persoane. Cei care consideră că ei sunt super VIP-uri, că ei sunt haiducii nu ospătarii, care-s urmăriţi pe viu, online sau telefonic pentru faptele lor în slujba dreptăţii şi a adevărului şi împotriva sistemului corupt şi a ocultei mondiale. A, nu m-am enervat că am păţit-o de infinite ori, deja e rutină şi chiar îmi fac probleme când nu păţesc aşa ceva.

Da, sunt anumite persoane care nu înţeleg un aspect. Că proprietatea ta asupra căreia ai dreptul şi poţi cere pretenţii, o fi ea lungă lată sau pătrată ca masa din sufragerie, dar are anumite limite. Dincolo de limitele alea, tu eşti doar un spectator. Apoi, că atâta vreme cât ce e al tău exceptând personalul uman de pe proprietatea matale, este vizibil de pe proprietatea mea sau de pe cea publică, eu pot să privesc, să stau cu orele ca să-ţi admir peisajul şi arhitectura de excepţie sau nu, şi să fac fotografii. Pentru că o dată, sunt pe domeniul care nu e al tău şi nu îmi poţi cere socoteală cu privire la ce fac, dacă nu tulbur ordinea publică şi liniştea asemenea. Da, poţi suna la miliţie, poliţie ori unde ştii ca să vină să vadă ce e cu mine şi cam atât, deşi de fiecare dată în discuţii din astea, când spun „OK; să chemăm poliţia”, tu faci deja nu pas în spate şi mă iei cu „păi că stai să vezi”. Dacă ar veni, m-ar şi m-aş legitima (tu nu ai voie asta) mi-ar lua declaraţii şi restul meniului. Apoi m-ar lăsa în pace. Evident că asta e valabil dacă nu sunt pe proprietatea ta sau sunt dar nu am acceptul tău să fac ceva care te-ar deranja. Dacă aş fi, ti ai avea tot dreptul şi toate drepturile. Aşa, ai dreptul să te uiţi şi, dacă insişti, să mă întrebi frumos ce mai fac şi cărui fapt se datorează prezenţa mea. Iar eu ţi-aş răspunde frumos, fără aroganţe, şi ne-am despărţi prieteni, cu promisiuni de a ne revedea la o bere mare la Gara Mică.

Da, ai voie să te iei de viaţa mea când, pe domeniu public fiind, te fotografiez pe tine. Atunci intervine faza aia cu „intruziune în viaţa privată”, GDPR-uri şi alte chestii de imagine, în cazul – atenţie! – în care tu nu comiţi chestii antisociale sau ce atentează la siguranţa naţională. Dacă apari în vreo publicaţie ca personajul 26 din fundal într-o poză, sau pozat cu spatele sau cu chipul blurat, nu se pune ca atentat la viaţa privată sau GDPR, doar pentru că tu, nevasta şi trei amici au ştiut că eşti tu ăla. Asta este valabil şi înc azul maşinilor, chiar prinse în ofsaid. Dacă le publici, rişti un scandal în care tu nu ai avea dreptate, chiar dacă maşina aia ar fi parcată de-a curmezişul, pe trecere. Ştiu, e ciudată treaba, dar chichiţele legii ţin cu vorba aia, ursul. Dar morala e asta: pentru că există domeniu public, eu am voie să îţi pozez casa, sediul, şantierul, gardul, ograda, tot ce e vizibil din afară, chiar dacă nu-ţi place asta: poţi fi politicianul politicienilor, investitorul vieţii, superstarul mapamondului, megastarul ştirilor mondene, asta e. Eu am voie.

A; să nu credeţi că am scris asta ca răzbunare pe nenea ăla care era şi cam ciudăţel din fire. Ci ca să reamintesc anumite aspecte care merită ştiute, co mulţi au impresia că e altfel şi impresii pe ei.