Nu neg că digitalizarea, până la un anumit punct, devine ori dependenţă, ori dezumanizare sau nu este bună şi utilă. Poţi găsi, cumpăra orice, face o mulţime de lucruri care înainte necesita ori o specializare ca lumea ori scule performante, ori timp pierdut prin arhive şi biblioteci, asta doar din câteva click-uri. Poţi şi comunica oricum, scris, vocal, video, foto, în timp scurt sau chiar instant. Dar aici apare problema.
Problema e că la atâta digitalizare, la atâta live-uri, chaturi, mesagerii şi watsapp-uri, comunicarea de la om la om începe să dispară aproape. Oamenii nu se mai întâlnesc să vorbească, nu mai au veselia (şi nici bagajul de cuvinte necesar) pentru a susţine o conversaţie animată şi atractivă. Nu mai folosesc cuvinte frumoase care să placă urechii şi să gâdile egoul, 2-3 pupici şi câteva inimioare rezolvă totul. Dar nu despre asta vorbim acum (deşi am putea vorbi) ci despre cum digitalizarea aceasta folosită la modul instituţional, a pus, în multe cazuri, o barieră în comunicarea directă cu cetăţeanul. Probabil asta se şi vrea, să nu mai vezi mutra omului ăluia care vine să ceară, să dea, să plătească, să reclame. Faci un „e” din ăsta, ghişeu, condică de sugestii şi reclamaţii, spaţiu pentru comment-uri, adresă de email şi gata, eşti un jupân. Scapi de nişte belele umane sau de nişte întrebări directe şi incomode.
Îmi amintesc cu drag şi cu nostalgie, de vremurile bune ale presei „handmade” (sau tastatură-made, cum doriţi) de dinainte de chestiile cu transparenţe şi gdpr-uri. Bine, agitaţia era mult mai mică, ştirile mult mai lente, nimeni din redacţia X nu dădea în depresie dacă redacţia Y publica ce nu aveau ei, pentru că şi ei aveau ceva ce nu aveau ceilalţi. Informaţia era însă muncită. Voiai să întrebi ceva? Mergeai la persoană, aşteptai, întrebai, iar omul îţi răspundea, mulţumitor sau de-aiurea. Sau nu răspundea. Voia entitatea aceea statală sau privată să spună ceva omenirii? Ţinea o conferinţă de presă unde fiecare nota sau înregistra cuminte, apoi nu mai era cuminte şi punea întrebări live la care aştepta răspunsuri idem. Acum în cele mai multe cazuri, moda asta a dispărut (chiar dacă în lege scrie că indiferent de cât de digital te-ai făcut şi cât de e-comunicator eşti). Este mai simplu să trimiţi un mail, cu poze cu tot, sau să o dai pe „vedeţi că a apărut postarea noastră pe facebook”.
Putem spune că e bine şi aşa, că am evoluat şi poţi să faci presă din fotoliu în faţa ecranului şi că nu mai e atâta deranj. Pac, un titlu din ăla SEO friendly sau pă clickbait, copy-paste după text, a transmis-a declarat-a precizat-a subliniat-a finalizat, poze urcate cu „credit foto” şi gata. Faci normă la ştiri cum fac alţii la montat subansamble. Toată lumea e mulţumită ei că se promovează, tu că-ţi faci treaba. Numai că mai e o problemă. El publică ce vrea el nu ce vrei tu. La întâlnirile faţă în faţă, îl luai direct la întrebări: cum e cu aia de ce cealaltă. Acum? Acum trimiţi mail cu „subsemnatul rog a” şi aştepţi răspuns. Care vine repede. Sau mai încet. Sau în termenul legal de 30 de zile. Sau la calendele greceşti, că tot nu se mai foloseşte expresia. Digitalizarea asta aduce, până la urmă şi deservicii comunicării instituţie-om, pentru că este îndepărtată legătura directă dintre ei.
Şi nu ştiu de ce îmi amintesc acum de întrebările trimise şi nerăspunse, unele te teme serioase ca anumite relaţii contractuale dintre administraţie şi persoane private, sau extrem de minore: soarta unor piese de „mobilier” de parc abandonate undeva sau accesul pe un şantier din agenda oficială. Că de era aşa, pe directe, sunt curios care ar fi fost răspunsul sau reacţia.
Chiar mi-e dor de vechile conferinţe de presă chiar dacă unele erau mai mult dictări.
Nekta Ioana DEDU
Răzvan NEGRU
Ștefania VESA
Ștefania VESA
Vlad IGNAT
Cosmin PAL
Ștefania VESA
Ștefania VESA
Ștefania VESA
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Adrian POPESCU
Eu de mult am spus-o: astia au distrus si presa cu digitlizarea lor. Ca sa nu mai vorbesc de toti neaventii, ca sa nu folosesc alt cuvant mai dur, care au podcasturi. Adica un fel de interviu…