Am… înfrânt, dar fericirea e la Maxim! Cum s-a colorat Sibiul în alb și albastru și cum am sărbătorit cu toții victoria ”corbilor” în Europa League

Mă uit la băiatul ăsta, la ”Max”, plin de admirație! I-a luat pe ”corbi” din Liga 3, pe când jucau pe la Cugir sau Ocna Mureș, i-a dus în primul an în ”B”, apoi din punct de vedere sportiv i-a promovat în Superligă, numai că regulamentele astea idioate cum numai în fotbalul românesc poți afla le-a refuzat șansa de a se bate de anul ăsta cu granzii.

În schimb, Hunedorenii și-au câștigat dreptul de a juca în Europa după ce au luat Cupa și uite-i acum cum îi lasă acasă pe vicecampionii Ungariei.

Toate astea, cu Maxim pe bancă, un ambițios incurabil care a plecat la 14 ani de-acasă, de la Brad, pentru a răzbi în fotbalul românesc.

Cu vecinii de la Paksi, calificarea s-a cam jucat dincolo de graniță, acum o săptămână, când Buș a deschis repede scorul, apoi Lupu și-a hipnotizat adversarii cu un hat-trick curat.

Pericolul nu era însă definitiv îndepărtat pentru că era de așteptat ca maghiarii să vină la Sibiu puși pe gânduri mari.

Da, la Sibiu, pentru că hunedorenii s-au îndrăgostit definitiv și iremediabil de orașul nostru după ce au ridicat aici Cupa deasupra capului, refuzând politicos invitația celor de la Sepsi de a juca la Sf. Gheorghe în Europa.

Ca de obicei! Sibiul, blocat!

Și, uite-așa, Sibiul s-a mai îmbrăcat o dată în alb și albastru. Mașini cu steaguri sau fulare alb cu albastru fluturate pe geam, suporteri mărșăluind civilizat spre ”Municipal” în tricouri alb-albastre. La terase, câte-o halbă de bere sau o limonadă, după caz, cu câte-un fan în față care căuta să se răcorească înainte de a pătrunde în interiorul ovalului sibian. Bine-nțeles, în alb cu-albastru…

Drumul spre stadion a fost o aventură. Bine, nu ca atunci când ”corbii”-au jucat finala cu Oțelul, dar pe-aproape. Polițiști în fiecare giratoriu sau la fiecare colț de stradă, avansare anevoioasă, 5-10 metri cu a-ntâia sau a doua, apoi stop și tot așa, suficient de lent și de repetititv încât să te scoată din sărite, dar totodată suficient de rapid încât să nu-ți permită să ”armezi” telefonul pentru câte-un cadru cu suporterii… în alb și albastru, bineînțeles!

Nu mai e o noutate însă, când e zi de meci, Sibiul se blochează…

Mașina am abandonat-o într-o parcare dintre blocuri, pentru că la stadion sau în parcarea de la ”Transilvania”, nici vorbă de-un loc. Și așa, unde-am lăsat-o, de jur împrejur am dat cu ochii tot numai de mașini de Hunedoara.

Mersul pe jos până la stadion, să tot fi durat vreo 10 minute, slalomând printre – cum altfel? – tricouri în alb și albastru, cu pătrățele, fără pătrățele, cu dungi sau fără, simple sau cu stema cu corbul pe ele.

Dozatorul de apă rece, cel mai bun ”prieten”

Ajungem în sfârșit la masa presei. Etajul al treilea, căldură sufocantă… În treacăt ochim un dozator cu apă și simt că mi-am făcut un nou ”prieten”.

La masa presei, îmi salut vecinii, ca un om bine crescut ce sunt. Sunt ”scanat” instantaneu din cap până-n picioare, apoi vreo doi se sinchisesc să-mi arunce cumva peste umăr un ”hello” scurt. Mă dumiresc imediat, pentru că-i aud discutând între ei în maghiară.

Suporterii se încălzesc, își dreg vocile, cântă cântecele lor obișnuite. Trag cu ochiul în dreapta, la peluză, acolo unde sunt obișnuit să-i văd pe suporterii lui Hermannstadt. Acum, predomină albul și albastrul, iar un toboșar lovește cu sârg într-o tobă de parc-ar fi dușmani.

Cu garda jos din primele minute

Apar echipele pe gazonul ireal de perfect, după ce a fosc schimbat vara asta. În frunte, brigada din Slovacia. Căpitanii fac schimb de fanioane, trag la sorți terenul și lovitura de start și începe meciul.

Maghiarii au prima minge, numărul 30 – mă uit pe foaie, Szabo îl cheamă,ca pe fostul meu coleg de bancă de la gimnaziu – o trimite puternic în jumătatea noastră de teren în timp ce face semne cu amândouă mâinile către colegi, de parc-ar vrea să-și ia zborul, îndemnându-i să ia cu asalt poarta lui Lefter.

Pentru o clipă, atitudinea asta mă pune pe gânduri. Ăștia-s puși pe fapte mari, îmi zic în gând.

N-am vreme să meditez prea mult pentru că ”Zoro” al nostru fentează pasul la ofsaid al adversarilor și scapă singur spre poarta lui Paksi, dar trage în bară. Ce început de meci… E doar secunda 35!

Vine un șut de la distanță, cu pământul, greu pentru orice portar, Lefter plonjează – pentru fotografi – la siguranță, dar oricum era clar că mingea trece alături.

”Tati” e la masa presei…

Între timp, aud o voce cunoscută în stânga mea. Întorc capul. Sigur că da, e ”Tati”. N-aveam cum să mă-nșel, doar am lucrat împreună atâta vreme la Hermannstadt. Eu, ofițer de presă. El, antrenor în două ”mandate”.

De la Sibiu, ultima dată, plecase la o echipă din Ungaria, nici nu contează care. Ca jucător, a îmbrăcat tricoul naționalei din țara vecină, nu pe al alei noastre, așa că instantaneu îmi vine-n minte întrebarea: oare cu cine-o ține, cu  noi, ori cu Paksi?

Ne salutăm scurt, pentru că e mai preocupat să dialogheze cu jurnaliștii maghiari.

Mă focusez din nou pe meci, pentru că pe jucători parcă-i ard tălpile. Iacob șarjează pe dreapta, dar centrează într-un adversar. E corner! Lică vine la prima bară și reia cu capul, puțin prea înalt însă, dar între minge și transversală cu greu ai strecura un cub Rubik.

Se joacă intens, politețurile sunt puse la sertar…

În sectorul rezervat galeriei, vreo 50 de fani încearcă să le facă față miilor de suporteri ai ”corbilor”. Eșec din start, așa că se mulțumesc să desfășoare un steag imens cu numele echipei.

De cealaltă parte, se cântă încontinuu. Hunedorenii din tribune chiar cred că se pot transforma în al 12-lea jucător.

Emoții la ambele porți. Și în tribune…

”Corbii” lui Maxim primesc energie din peluza din spatele porții la care atacă și, după o nouă lovitură de la colțul terenului, Iacob șutează în cros, de la distanță, mingea se strecoară ca printre jaloane și trece milimetric pe lângă bară, la colțul lung, sub privirile agonizante ale portarului lui Paksi.

Liniștea se lasă pe stadion, dar cu toții răsuflă ușurați, pentru că Hahn trage în plasa laterală.

Nu trece mult și Pîrvulescu sprintează ca acceleratul pe stânga, lăsând un adversar în spate, dar e ajuns într-un târziu și se-alege doar cu un corner. Lică mai vine-o dată în sprijinul ofensivei, dar și de data asta trimite peste transversală.

Emoțiile revin la poarta lui Lefter, pentru că un coechipier e cât pe ce să-i dea adversarului o mână de ajutor.

Lefter e ”bătut”, câteva minute mai târziu, când cei din fața sa sunt făcuți șah și mat, dar salvarea vine din camera VAR: a fost ofsaid!

Pîrvulescu mai stârnește o dată panică în defensiva adversă și încearcă să-l lobeze pe portar, dar Szappanos îi refuză fericirea, agățând mingea cu vârful degetelor și la cabine se intră cu scor alb pe tabelă.

Scurte concluzii la pauză

Mai sunt 45 de minute și e greu de crezut că maghiarii ar mai putea schimba soarta calificării. Muzica, pe stadion, răsună în difuzoare, iar nu puține sunt fanele ”corbilor” care intuiesc și se bucură de… viitoarea calificare, unduindu-și șoldurile pe ritmul melodiilor.

Presiune tot mai mare pe oaspeți

Jucătorii lui Bognar fac alte încercări disperate în debutul părții secunde, dar Lefter respinge în corner.

Nervii cedează pe măsură ce minutele se scurg și Kovacs îl ”cosește” pe Pîrvulescu, alegându-se cu primul avertisment din meci.

”Corbii” se joacă și ei cu ocaziile, exasperându-l pe ”Max”, care e gata să dea de pământ cu nelipsita șapcă cu ”Corvinul” pe frunte.

Nici maghiarii nu se lasă mai prejos, chit că o eventuală calificicare ține mai degrabă de domeniul fantasticului, pentru că a mai rămas mai puțin de o jumătate de oră din meci.

O ratare a celor de la Paksi stârnește mânia unui vecin de la masa presei: ”Aaah, bozomeg!”.

Atâta maghiară, ca să-mi dau seama ce zice, știu și eu, dar mă fac că nu-l aud.

Bognar face trei schimbări, dar roadele lor întârzie să apară. Totuși, asediul la poarta Corvinului nu rămâne fără urmări. Mai întâi, sunt trei șuturi consecutive la o singură fază, Lefter parează de două ori, apoi Neacșa scoate de pe linia porții.

Un minut mai târziu, ”corbii” sunt taxați, tabela era deblocată  în sfârșit. Mai sunt 10 minute până de final.

Ceva emoții pe final pentru ”corbi”

Mi se pare mie, sau jurnaliștii maghiari de lângă mine parcă mai capătă ceva culoare-n obraji și decibeli în voce, pe transmisia radio.

O doamnă jurnalist din țara vecină, undeva între a doua tinerețe și ce-a mai rămas, se bucură însă cu moderație. Tresare însă când un jucător de-al lui Paksi își face mingea un pic cam lung în careul alor noștri și, când își dă seama că n-o mai poate ajunge, plonjează ca-n bazin.

Din nefericire, îl atinge pe Lefter, care are nevoie de îngrijiri medicale. Secundele curg. Curg în favoarea ”corbilor”.

Tensiunea crește când maghiarii mai înscriu o dată, în urma unei centrări în cros, pe colțul lung. Cine-o fi greșit… Mai contează?

De la margine se arată 3 minute de prelungire. Nu mai e timp de minuni…

De fapt, minunea s-a produs deja, o echipă din Liga 2 din România elimină vicecampioana Ungariei în preliminariile unei competiții europene.

Cele 3 minute de prelungire parcă-ar fi fost 10, dar tot se terminat și fiesta se declanșează pe ”Municipal”. Jucătorii lui ”Max” par familiarizați să sărbătorească pe arena din Parcul Sub Arini.

Urmează Rileka. Peste numai o săptămână. Apoi, cine-o mai fi, pentru că, dacă vor fi eliminați de croați, ”corbii” vor continua în preliminariile Conference League. Așa că, fotbalul european continuă la Sibiu, în așteptarea unor vremuri în care și Hermannstadt își va câștiga dreptul de a ieși pe continent.

… și concluziile!

P.S. Bucurându-ne de la distanță, din priviri, alături de jucătorii lui ”Max”, care sărbătoreau de la nivelul gazonului, alături de fanii din peluză, calificarea în turul următor, atenția ne e captată de un coleg de la masa presei.

”O știți pe aia cu două și cu trei?”

”Paksi a înscris de trei ori, dar s-au pus doar două goluri”, îmi încerc norocul.

”Nuooo!”, îmi zice dezaprobator. ”Ilonka merge la brutărie, să cumpere două pâini, dar nu știe exact cum să ceară, doi sau două. Ce-i trece prin cap? Îi zice brutarului: «Vă rog frumos dați-mi trei pâini, dar una luați-o înapoi!»”.

Zâmbim cu toții, dar nu mă pot abține și-l întreb: ”Una cu croații n-ai?”  

P.S. 2 Am început lăudându-l pe antrenorul Corvinului, pe Florin Maxim, pentru toată această nebunie. E cu desăvârșire un profesionist, un reprezentant al noii generații de antrenori, un exemplu de urmat, pentru că are o gândire sănătoasă, își face treaba cu prisosință, a rămas același om modest pe care-l știu încă de pe vremea în care promova Șelimbărul în Liga 2.

Cu alte cuvinte, sunt impresionat și îl recomand cu căldură drept exemplu tuturor celor care mâine vor să se apuce de antrenorat…