Marți, 30 aprilie, se încheie faza de consultare publică a PUG Sibiu preliminar, în cadrul acestei etape fiind organizate patru dezbateri publice cu factorii interesați, timp de 60 de zile toți cetățenii Sibiului având posibilitatea să trimită opinii și sugestii pentru ca Planul Urbanistic General al Sibiului să fie actualizat; întreaga documentație este pe site-ul web: pug2021.sibiu.ro, toți cetățenii mai având la dispoziție câteva zile pentru completarea chestionarului publicat.

Au existat și există voci – chiar în rândul unor factori interesați – ca actualizarea PUG-ului să fie corelată cu PUG-urile comunelor din zona periurbană și cu Planul de Amenajare a Teritoriului Județean (PATJ) Sibiu, ceea ce conduce la concluzia că nici un P.U.G. din județul Sibiu nu se poate actualiza, în lipsa actualizării PATJ (?!). La solicitarea oficială a cotidianului Tribuna, Consiliul Județean Sibiu ne-a comunicat (prin adresă) că: «Documentația pentru actualizarea P.A.T.J. Sibiu. elaborată de Universitatea ”Babeș-Bolyai” Cluj, conform contractului de servicii, parcurge în prezent Etapa a IV-a referitoare la PLANUL DE ACȚIUNE PENTRU IMPLEMENTAREA PREVEDERILOR P.A.TJ. SIBIU.

După finalizarea acestei etape, documentația de amenajare a teritoriului va intra în faza de avizare, conform normelor metodologice aprobate prin Ordinul nr. 233/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul şi de elaborare şi actualizare a documentaţiilor de urbanism, cu modificările și completările ulterioare». De asemenea, ni s-a comunicat și situația PUG-urilor unităților administrativ teritoriale din județul Sibiu, evidențele fiind clare: din cele 64 de unități administrativ-teritoriale numai 12 au actualizat PUG-urile, marea majoritate prelungind vechile planuri de urbanism. Dintre acestea, orașul Cisnădie are PUG-ul în termenul de valabilitate (expiră în 2015), iar între localitățile din zona periurbană sibiană, numai comuna Cristian are PUG-ul actualizat (prin HCL 43/2019). În zona periurbană a municipiului Mediaș (PUG 2012), toate administrațiile publice locale din comunele Târnava (PUG 2000), Brateiu (2000), Blăjel (2000), Bazna (2012), Micăsasa (2000) și Moșna (2000) se ghidează după vechile planuri urbanistice și regulamente locale de urbanism.

În dorința de a cunoaște istoria devenirii Sibiului, am considerat firesc să revăd opiniile istoricului, arhitectului academician Paul Niedermaier, primul sas care a fost primit ca membru titular în Academia Română. În lucrarea publicistului și teologului Dragoș Cojocariu (n.1985, Roman) – „Convorbiri în agora sibiană. Șapte întâlniri cu sașii” (2013) am cunoscut o descriere a Sibiului: «În întreaga curgere a Evului Mediu Sibiul a rămas un oraș tradiționalist, închis, un centru al cugetului german și al protestantismului din Sud-Estul Europei. Singura confesiune recunoscută, care își putea ridica biserici în interiorul cetății, era cea evanghelică luterană. Existau așa-numitele Nachbarschaften – vecinătăți, ale căror starosti aveau datoria de a-i opri pe cei din exterior (sârbi, români, unguri, croați, spanioli, polonezi) să cumpere case în cetate. Care sunt relațiile românilor cu sașii în această perioadă?». Răzpunzând setului de întrebări legate și de istoria antiotomană, acad. Niedermaier afirma: «(…) După cucerirea Constantinopolului de către turci, episcopul Samile, refugiat în Valachia, a scris în anul 1453 primarului din Sibiu o scrisoare, în care relata evenimentele petrecute. El specifică: „De asemenea, orașul vostru Cziben sau Hermanstat are printre ei, peste tot, un renume foarte mare și ei spun că le este o anevoință și un obstacol în drumul lor și vor să arunce acest obstacol din drumul lor, să-l viziteze și să-l câștige și se bucură să se ducă într-acolo. De aceea vă sfătuim să întăriți puternic și să păziți orașul vostru, pentru ca să nu-l pierdeți. O, orașul binecuvântat, care se întreține în timp de pace”. Sașii au urmat sfatul episcopului și datorită statutului lor au avut mijloacele financiare necesare pentru aceasta. Numai în acest fel au putut constitui un bastion al creștinătății – implicit, al teritoriilor locuite de români. (…) Relațiile dintre români și sași le-aș numi simbioză. Am amintit de o anumită împărțire a muncii, de comerțul reciproc avantajos, de repercusiunile situației unora asupra celorlalți. „Simbioză” înseamnă că o parte nu a putut exista fără cealaltă. Evul Mediu pe teritoriul României nu este de imaginat fără această conlucrare. Am amintit deja unele exemple, mai adaug două: În funcție de situația politică, în perioade tulburi, voievozii, respectiv principii români au căutat și au găsit „azil” în orașele fortificate din Transilvania, iar armata din Țara Românească și Moldova a luptat, în bună măsură, cu arme fabricate la Sibiu, Brașov sau Sighișoara. „Simbioză” nu înseamnă o identitate generală. A existat, fără discuție, o închistare a majorității comunităților, o delimitare față de alte comunități. Ea a izvorât din statutul diferit pe care l-au avut colectivitățile în decursul Evului Mediu. În acest context mai ales delimitarea față de „unguri”, de nobili, era prioritată. Unde nu s-a putut menține această separare, de exemplu la Cluj, Turda sau la Dej, au avut loc transformări majore în cadrul orașelor. (…) Timp de secole biserica și școala au fost instituții de primă importanță ale comunității, reflectând coeziunea acesteia. Instituțiile au dobândit o importanță sporită odată cu conflictele economico-sociale din secolul al XVII-lea și, mai ales, cu desființarea progresivă, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de către autoritățile ungurești a unor organisme tradiționale. După Primul Război Mondial biserica a rămas susținătorul întregului sistem de învățământ săsesc, iar în perioada comunistă era singura instituție oarecum autonomă a colectivității. (…) Ea a încercat să sporească încrederea sașilor în perspectiva unei existențe în locurile natale, lansând, de exemplu, îndemnul „Biserica nu emigrează”. (…) Înainte, omul a tins să se încadreze organic în mediul său. Existența, imperfectă, era percepută ca un drum spre un anumit țel, spre divinitate. Drumul, calea constituia ceea ce era perceput drept esențial, ceea ce era conștientizat drept principal. Astăzi omul încearcă să se pună pe el în valoare, pe sine, chiar dacă-i sfidează pe cei din jur. Acest lucru l-am simțit foarte clar în perioada în care am fost președintele Comisiei Zonale a Monumentelor Istorice. Dacă înainte fiecare a tins să încadreze casa lui în ambianța ei, azi înceracă să atragă cât mai mult atenția asupra acesteia. Prin forme capricioase și agresive se distruge, de exemplu, caracterul unitar al cartierului protejat Șchei din Brașov».

În acești ani, când încercăm să proiectăm peisajul viitorului, termenul de simbioză ar trebui să ne conducă la concepția celui mai cunoscut arhitect american F.L. Wright (1867-1959), acesta afirmând că evoluția peisajului la scară metropolitană și regională ar trebui să respecte principiile „arhitecturii organice”. Simbioza arhitectură – oraș – natură trebuie înțeleasă ca „spirit viu, creativ, care persistă generație după generație, vârstă după vârstă, adaptându-se la caracterul schimbător al omului și al condițiilor sale de viață”.

Tranziția de la orașul-grădină, orașul-peisaj și crearea centurii agricole (actuala centură verde, cu rol în limitarea creșterii urbane periferice), ar trebui să oblige urbaniștii să regândească relația urban-suburban și fenomenul suburbanizării și a descentralizării spațiilor urbane beneficiind de efectul noilor tehnologii de transport și de comunicare.

În condițiile lipsei unei planificări spațiale zonale și regionale, dictate de politici autoritare și/ sau vizionare, asistăm atât la viziuni arhitecturale umaniste și minimaliste de tipul – „if is small is beautiful”, care ar dori să înlocuiască vechile cartiere ridicate în anii „puterii populare”, cât și la cele de tipul „if is big is good”!

Frank Lloyd Wright susținea: „clădirile trebuie să bucure oamenii”! Astăzi, urbaniștii sunt puși în fața unei provocări simple, trebuind să-și demonstreze calitățile de urbaniști și peisagiști, și să renunțe la poziția „noi amenajăm urbanistic numai intravilanul Sibiului”, pentru a adopta o poziție operativă de mediere între urbanismul reglementar și land-art.

Dar, cele mai mari probleme ale municipiului de pe Cibin constau în coerența unei reglementări coerente a mobilității și conectivității cu: 1.Primul parc industrial inaugurat în România – deschis la Șura Mică (în 2002, la 10 km de Sibiu) – respectiv cu cea mai renumită stațiune permanentă din Transilvania – Ocna Sibiului (la 17 km) -, denumită și „Litoralul Ardealului”; 2.Păltiniș, cea mai veche stațiune din România și a doua cea mai înaltă stațiune (la 1442 m), după Rânca, în condițiile în care se cunoaște traficul de pe vechile drumuri, prin Cristian și Rășinari.

Planurile urbanistice ale localităților Șura Mică și Rășinari sunt în curs de actualizare și dezbatere publică, nevoile de dezvoltare economico-socială fiind distincte. Nimeni nu trebuie să neglijeze faptul că în ultimele decenii am asistat împreună la fenomenul global al dez-industrializării, mulți orășeni refuzând logica consumului, fiind seduși de arhitectura vernaculară, multiseculară (cea fără arhitect, făcută cu tehnicile tradiționale, de meșteri locali).

Arhitectul și profesorul universitar Catalan Ignasi de Sola-Morales (1942-2001) afirma: «Orașul este o magmă grea care afluiește sau pătrunde, ca o mare sau un banc de nisip, crescând și decăzând în funcție de energia masei sale interioare. Sensibilitatea lui la gravitația formelor urbane găsește sens și frumusețe în densitatea de evenimente, clădiri, spații deschise și volume în peisajul urban» (sursa: Angelina Stan, Devenirea peisajului, 2012).

În prezent, granița dintre arhitectură și urbanism o face peisajul, acesta dizolvând limitele între antropic și natural.

Peste un deceniu, sibienii, cristierenii, rășinărenii, șurenii și șelimbărenii se vor putea întreba simplu: vizionarii planurilor de urbanism general au fost peisagiștii urbanului sau urbaniștii peisajului? (va urma)

Marius HALMAGHI