Limba română e dintotdeauna vorbită prin conjugarea destinelor

Îndreptăţit şi uzitat, nerecunoscut dar aplicat asupra istoriei retorice, revizioniste uneori, şi deseori retrograde, prestigiul e mai ceva decât şi-ar fi închipuit înaintaşii dinaintea erei noastre. De dorit nu e bine să te plasezi între toleranţe, dacă accepţi să te exprimi prin bănuieli. Cam de atunci, în urma viitorului dinaintea noastră, ne-am cuminţit în speranţa că ne vom identifica (şi ne vom îngroşa contrastele) printr-un pedigree falsificat. Tot de atunci ne ameţim pe "zidul morţii" dintr-o sferă armilară, când Pământul era considerat şi hărăzit să fie centrul Universului. Şi, încă, e posibil şi, de ce nu? acceptat ca formă de prestidigitaţie funcţională între motivele şi involuţiile destinului. De dorit ar fi bine să nu bănuim de ce ne învârtim şi ne aplatizăm între polii dezaxaţi-în contra limbilor pământene ale timpului expirat din ceasornicul ascuns în buzunarul secret al propriului marsupiu. Nu e de prestigiul propriilor noastre închipuiri să fim fideli, recunoscători, câteodată contorsionaţi în retorica zilnică, de pe vremea când doar o linie grăniţuia temperamentele şi mentalităţile (aproximative) ale raţionamentului. Eronat sau doar sesizat, totuna şi, cu indulgenţă, prestigiul nu are mărturisire, nu jigneşte, nu insultă şi, rareori se confirmă intuiţia umană: e un termen oglindit între destinele lustragiilor pătimaşi ai posterităţilor prăfuite.

*

Între Cer şi Pământ ar trebui (ar fi fost necesar) să existe o punte sau "spaţiu intermediar" între primejdiile proiectului eşuat pe terminalul de la capătul subpământean unde se securizează prestigiul. Ca definită catastrofă a sinelui adăugat şi dinaintea destinului, participăm, şi chiar facem alianţe cu destinaţie: ameninţăm, prin ce am decis că suntem şi dincolo (sau dincoace) de ceea ce se întâmplă, şi acceptăm cu smerenie. Nu e de preferat să hulim, cu convingere. Toate se petrec în limitele şi, între limitările trofice ale unui perfect şi imprescriptibil accident genetic.

Prestigiul se caligrafiază, aşa cum sângele a devenit culoarea predilectă a rupeştrilor, chiar explicită, iar peste încă 2-3 milenii "omul" s-a tăiat la un deget şi a constatat că poate urla spre ceruri. Revenit pe pământ, a devenit una din nuanţele fireşti ale daltonismului politic. Aşa a început era prestidigitaţiei, ca formă a magiei sau a oricărei ideologii cu pedigree-ul falsificat. Nu e de dorit să fim toleranţi, atâta vreme cât ne exprimăm prin bănuieli convenabile. Din prestigiu ne acomodăm cu inhibiţiile şi iluziile legalizate ale trecutului repetabil, ca un pleonasm ce ne plesneşte peste chipul destinului.

Prestigiul e tautologic şi îndreptăţit, şi onorat, şi câteodată are prestigiu de sine…