Din noianul de știri și informații oferite de prestigioasa publicație sibiană „Telegraful Român”, consemnăm și articolul semnat de Mircea Stoia, fost arhivist în urbea noastră, intitulat La aniversarea nașterii lui Eminescu. Două mărturii documentare. Prin intermediul gazetei sunt puse în circulație informații inedite din  perioada anilor 1864-1868, regăsibile în două scrisori păstrate la Sibiu („TR”, anul 145, 1997, nr. 3-4, p. 1).

Un articolul semnat de doctorul Gheorghe Mămularu (1933-2019), fost senior editor al publicației „Cozia-Info”,  intitulat  Luceafărul lui Eminescu și Biblia, analizează geneza și aria de răspândire în timp și spațiu, al acestei capodopere a literaturii române. Aceasta a fost publicată integral în anul 1883, conținând 98 de strofe și 392 versuri, în patru publicații ale vremii: la Viena în „Almanahul Societății Academice  social–literare România Jună”, la Brăila în ziarul „Dunărea” (primul număr la 16 mai 1883, săptămânal având ca redactori pe Gheorghe Berceanu, N. Gane și I. Gane);  la Iași în „Convorbiri literare”( publicație bilunară a Societății „Junimea”, și apoi lunară din 1871, primul număr la 1 martie 1867);  și la București  în „Cimpoiul”  (apărut doar în două numere, primul  la 9 octombrie 1877).  Pentru  realizarea  acestui poem Eminescu a depus un travaliu extins  la peste nouă  ani și jumătate, „ redactând 600 de strofe,  pentru a păstra, în final, mai puțin de 100.”  Referindu-se la acest produs al muncii de creație, autorul articolului considera că  prin aceasta  „s-a rezumat și concentrat tot ceea ce gândirea mitico-poetică a artistului a zămislit”. În viziunea lui Tudor Vianu „Luceafărul este o sinteză a categoriilor lirice mai de seamă, pe care poezia lui Eminescu le-a produs mai înainte.” („TR”, anul 146, 1998, nr. 1-4, p. 2). În simbolica și iconografia  creștină, luceafărul de diminiață este conectat Fecioarei Maria din „care a răsărit soarele dreptății, Mântuitorul”. Luceafărul este regăsibil și în Noul Testament, menționat o singură dată, fiind utilizat ca metaforă pentru Isus Hristos. Regretatul academician  Zoe Dumitrescu-Bușulenga consemna într-unul din doctele sale studii următoarele: „În Luceafărul este o făptură celestă, a lumii primare atotputernice și atotștiutoare. El îmbracă acum haina mitologică, într-o dublă ipostază, greacă și românească, purtând două nume, care de fapt sunt cele două fețe ale eroului: Hyperion și Luceafărul”. În același sens, dar mai convingător, Antonie Plămădeală dă următoarea „sentință”: „Luceafărul este poetizarea întrupării lui Dumnezeu, pogorârea lui pe Pământ și întoarcerea sa în Cer, așa cum întruparea fiului va fi esența poeziei unui contemporan mai tânăr al lui Eminescu din spațiul francez, Paul Claudel”.

În același an 1883, Titu Maiorescu edita un volum de Poesii, autor Mihai Eminescu, care reprezintă singura carte de acest gen tipărită în timpul vieții poetului. Eminescu pregătise personal volumul, dar fiind bolnav și internat la spital în străinătate, sarcina publicării acestuia și-a luat-o Titu Maiorescu, fără a avea un acord prealabil din partea poetului. Această ediție princeps însuma  63 de poezii extinse pe 307 pagini;  pusă în circulație pe 21 decembrie 1883 la Editura Socec din București, ea beneficia de o prefață și texte selectate de Titu Maiorescu. Pe parcursul unui deceniu,  un număr de 10 poezii din acest volum au fost publicate anterior  în „Convorbiri literare”.

Mihai Eminescu este astăzi în cultura română o instituție națională, iar eminescologia o știință. Și, pentru a valida aserțiuea, menționăm un valoros studiu Eminescu și Slavici la serbarea de la Putna, semnat de profesorul Petru Dumitreasă. Se aduc precizări cu privire la contactul stabilit de Eminescu cu Slavici, la Viena, intermediat de Ioan Hosan, student la medicină. Afinitățile sufletești au contribuit la statuarea și cimentarea unei prietenii trainice. Un element al legăturii sufletești dintre cei doi îl constituie cultul trecutului istoric al poporului din care proveneau precum și credința întrun viitor luminos al acestuia („TR”, anul 146, 1998, nr. 29-32, p. 2).

   Grațian Juncan publică, așa cum ne-a obișnuit prin  colaborările sale anterioare la gazeta sibiană, un nou studiu, M. Eminescu–Coloană Infinită,  sintetizând , sugestiv, locul și rolul poetului în istoria literaturii române: „Răsărit  pe cerul literaturii noastre la cumpăna veacului trecut, M. Eminescu ocupă locul primului astru în constelația poeziei românești”… „Exponentul spiritual al poporului nostru, M. Eminescu e Coloana Infinită a poeziei românești!”(„TR”, anul 147, 1999, nr.1-2, p. 1).

   Nu omitem din periplul nostru scurtul dar dens în informați articol, semnat de Vasile Oltean intitulat Putna, Viena și brașovenii lui Mihai Eminescu. Legătura brașovenilor cu poetul  a debutat cu  Aurel A. Mureșianu care își dădea doctoratul în capitala imperială. Acesta comenta, mai târziu, cu privire la relația lor : „Cu Eminescu am fost în raporturile cele mai bune. El avea o deosebită venerațiune pentru mine”. Amândoi sunt implicați în pregătirile  marii sărbători de la Putna. Prin acesta, poetul cunoaște pe vărul lui, poetul Aurel Mureșianu căruia „ îi dedică celebrul poem Mureșianu  oferit spre tipărire publicației „Convorbiri literare”. Datorită unor interdicții politice ale vremii, valorosul poem apare pe piață abia  după săvârșirea din viață a autorului. Eminescu s-a cunoscut și cu Nicolae Teclu (1839-1916), viitor chimist de renume mondial și membru al Academiei Române, inventatorul becului de laborator cu reglare a curentului de aer și gaz, cel care la Viena era președintele „Comitetului studenților români academici pentru serbarea de amintire a mormântului lui Ștefan cel Mare”.  În această societate, organism care fuzionează mai apoi cu „România Jună”,  poetul deținea funcțiile de secretar și  bibliotecar. Tot în capitala austriacă,  avea să se întâlnească cu alți doi brașoveni: Al. Ciurcu, ulterior coleg în redacția ziarului „Timpul” și  Gheorghe Nica, un apropiat al poetului în anii grei ai bolii acestuia („TR”, anul 147, 1999, nr. 3-4, p. 1).

   După declanșarea bolii din anul 1883, poetul este internat la Spitalul Ober Döbling de lângă Viena , unde se  afla  în ultimul an de studenție la medicină  și Constantin Popazu, văr al lui Titu Maiorescu. Acesta se găsea  permanent în preajma lui Eminescu fiind  cel care îl informa constant pe Maiorescu cu privire la stadiul bolii poetului.

   O nouă contribuție, menită a completa unele pagini albe ale biografiei eminesciene, aduce articolul lui Grațian Jucan intitulat Mihai Eminescu: poezia patriotică cu exemplificări multiple din opera acestuia („TR” anul 147, 1999, nr. 3-4, p. 3).

   La un veac și jumătate de la nașterea marelui poet, un competent cunoscător și sincer fan al acestuia, l-am nominalizat pe I.P.S. Antonie Plămădeală,  publică un articol comemorativ: O sută cincizeci de ani de Eminescu după Eminescu. Sunt menționate câteva din laturile de succes ale activității lui Mihai Eminescu care  „ne-a învățat un grai al minunii, limba Eminescu ! Fără limba Eminescu multe ar rămâne neînțelese, și bucuria lăuntrică din om, din acel adânc în care ne așteaptă Părintele Ceresc, n-ar fi ajuns niciodată să iasă la lumina pământului”. Referindu-se  la cultura pe care o poseda Eminescu, în ton cu toți ceilalți biografii,  subscriem și noi la termenii de „vastă și din toate domeniile.” Eminescu era un împătimit cititor al cărților vechi religioase: „Iubea limba vechilor cărți bisericești” aspect validat  de propria-i mărturisire. Potrivit aprecierii mitropolitului, Eminescu reprezintă „…numitorul comun al sufletului poetic al neamului românesc” („TR”, anul 148, 2000, nr. 1-4, p. 1, 4).

   Pe aceeași linie de abordare,pomenită mai sus, un nou articol publicat de Grațian Jucan   invocă similitudinile și deosebirile existente într-o relație, de data aceasta dintre Eminescu și un alt reprezentant al scrisului românesc. Titlul noului articol este, păstrând tradiția precedentelor, Mihai Eminescu și Anton Pann („TR”, anul 148, 2000, nr. 1-4, p. 5).

Interesul lui Eminescu pentru opera lui Anton Pann (1796-1854) s-a manifestat încă din anii de școală când intră în contact cu fragmente din opera literară a acestuia. Interesul poetului pentru bogatul patrimoniu popular, poate fi una din cauzele „admirației și prețuirii” de care s-a bucurat Anton Pann din parte autorului poeziei Epigonii:

   S-au dus toți, s-au dus cu

   toate pe o cale ne-nturnată

   S-a dus Pann, finul pepelei,

   cel isteț ca un proverb.

Aflat în fruntea Bibliotecii centrale din Iași, Eminescu era tentat de achiziționarea unei cărții  Fabule și istorioare, București 1847, menționând că „scrierile lui Pann au devenit rare”. În „Curierul de Iași”, a reprodus din creația lui Anton Pann două fragmente: Norocul și Mintea și  șezătoare la țară sau Călătoria lui Moș Albu.Aceeași postură o va adopta și în calitatea sa de redator al ziarului „Timpul”. Pentru bogata producție literară, Pann a fost prețuit de către Eminescu în mod deosebit.

Claudia Dumitru este autoarea articolului intitulat  Mihai Eminescu în preocupările slujitorilor Bisericii,  un gen de bibliografie a operelor dedicate marelui poet, ieșite din mintea și pana slujitorilor bisericii ortodoxe române. O lucrare menționată ca fiind prima  monografie a vieții și realizărilor literare ale lui Eminescu este cea elaborată de Miron Cristea (amintită într-un episod anterior al articolelor noastre). Teza de doctorat a lui Cristea este îmbogățită printr-un articol apărut în ziarul „Dreptatea”, nr. 281 din 25 decembrie 1894, intitulat Naționalismul lui Eminescu semnat Elie Dinurseni, un pseudonim al viitorului Patriarh. Un al doilea slujitor al altarului a fost Grigorie Pișculescu (alias Gala Galaction) care, la solicitarea Editurii Flacăra, concepe și redactează o micromonografie despre poet, abordând în special activitatea gazetărească a lui Eminescu desfășurată la cele două publicații: „Curierul de Iași” și „Timpul”.

   Istoricul bizantinolog Alexandru Elian elaborează un studiu, publicat în anul 1955, numit Eminescu și vechiul scris românesc prin care se  dezvăluie „… gustul și priceperea lui Eminescu în privința slovei chirilice, dobândite încă de acasă…”

   Cunoscutul preot greco-catolic și scriitor în același timp, Ion Agârbiceanu realizează în paginile „Calendarului pentru popor al Astrei pe anul 1932”, o evocare plină de religiozitate a poetului îndrăgostit de poezia poporală.

Părintele Elie Dăianu, publica în paginile „Tribunei” un  studiu definit Eminescu și Blajul (1902). O completare  a studiului se publica în același an în revista  „Familia” de la Oradea. După scurgerea unui  deceniu , redacteză și  tipărește  la Sibiu în 1914  broșura Eminescu în Blaj. Amintiri ale Contemporanilor.

   În articolul intitulat Interesul lui Mihai Eminescu  pentru științe, autorul Petru Dumitreasă ne dezvăluie o altă latură, cea  a interesului pentru științe al poetului, o dovadă certă a firii însetate după absolut. Eminescu, la îndrumările amicului său de la Viena  Nicolae Teclu, a fost interesat de chimie, apoi de anatomie și fiziologie, de fizică, matematică și astronomie: „Nu era ramură de știință, pentru care să nu aibă – după propria exprimare-  o particulară slăbiciune”. Sârguința lui Eminescu  nu avea hotare: „Când se înfigea în vreo chestiune, citea un  întreg de cărți privitoare la ea. („TR”, anul 148, 2000, nr. 23-26, p. 1, 4).

 O nouă contribuție în elucidarea unor aspecte ale vieții și activității lui Eminescu aduce, cunoscutul deja Grațian Jucan  prin intermediul articolului Mihai Eminescu și Iosif Vulcan. Este un lucru cert, statuat în istoria literaturii române, faptul că debutul poetului a avut loc în revista „Familia”, aflată sub  conducerea lui Iosif Vulcan. Episodul este însoțit de binecunoscutele cuvinte ale acestuia referitor la  poezia De-aș avea: „Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trimise nouă ne-a surprins plăcut.” În trei ani după debut, Eminescu publica  în „Familia” un număr de 12 poezii: De-aș avea…; O călărire în zori; Din străinătate; La Bucovina; Speranța; Misterele nopții; Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie; La Heliade; La o artistă; Amorul unei marmure; Junii corupți și Amicul F.I.

 După aproximativ două decenii, Vulcan păstra aceeași notă de apreciere și admirație față de poetul moldav: „Farmecul gingaș al poeziilor, considerând și etatea tânără a autorului, ne indică un talent adevărat, care avea un viitor frumos în literatura română (…)

   Mihai Eminescu publică în revista lui Vulcan poeziile de tinerețe dar și traducerea nuvelei Lanțul de aur de Onkel Adam. În anii 1883/1884, alte șapte poezii: S-a dus amorul…;

Când amintirea…; (Când amintirile…); De-acuma… (Adio);Ce e amorul?;  Pe lângă plopii fără soț…; Și dacă…; Din noaptea…, văd lumina tiparului în aceeași revistă, cu acestea închiend colaborarea la această revistă.

  Prin mijlocirea articolului Prietenia dintre Eminescu și Ion Creangă, profesorul Petru Dumitreasă introduce în circuitul informațional câteva aspecte mai puțin cunoscute. În calitatea de revizor școlar Eminescu raporta ministrului Titu Maiorescu  faptul că abecedarul  alcătuit de Creangă și colaboratorii săi era cel mai apreciat de învățătorii români. În vizitele pe care le făcea la cancelaria revizorului școlar, Creangă „venea cu îndrăzneală…spre a mai schimba o vorbă. Eminescu îi cunoștea și bătaia de deget în ușă și galsul gros cu care Creangă îl dezmierda zicând: Acasă-i Măria sa Stăpânul ?” Povestirile lui Creangă au întâmpinat la început la „Junimea” o anumită reticență. Gheața a fost spartă însă odată cu lecturarea povestirii Soacra cu trei nurori”.

   Ca semn de prețuire a prieteniei legate de Eminescu, Creangă a păstrat cu sfințenie o carte primită din partea poetului, pe care a notat: „Dăruită mie de d-l Mihai Eminescu, eminentul scriitor și cel mai mare poet al românilor, 1878”.

La scurt timp după revenirea  în țară, restabilit parțial,   poetul intră „ în neagra neputință fizică și morală, care i-a adus moartea prematură”. Cu acest prilej, August Treboniu Laurian, afirma următoarele: „Nu ducem la mormânt numai un om ci însăși o glorie națională” („TR”, anul 148, 2000, nr. 29-32, p. 1, 6).

   Constantin Hrehor, semnatarul articolului Eminescu și Putna, afirmă cu bună dreptate: „Toți care vorbim și scriem românește aparținem lui Eminescu, ne trecem pribegia selenară a Majestății Sale, suntem ucenicii lui, copilărim și îmbătrânim pe cartea lui nesfârșită”.  Ce mare adevăr grăit-a! („TR”, anul 148, 2000, nr. 41-44, p. 3-4).

   Nu putea lipsi din această înșiruire  de titluri și teme, cea legată de relația poetului cu Titu Maiorescu. Sarcina a fost preluată și rezolvată, în limita spațiului avut la dispoziție de Petru Dumitreasa, prin articolul intitulat simplu  Mihai Eminescu și Titu Maiorescu.

Începuturile relației dintre cele două figuri marcante ale culturii noastre din secolul al XIX-lea, datează din anul 1870. Eminescu, student la Viena expediază redactorului Iacob Negruzzi de la „Convorbiri Literare”, poezia Venere și Madonă. După două-trei lecturări s-a dus cu ea la Titu Maiorescu, afirmând fascinat : „În sfârșit am dat de un poet”, lucru confirmat, de altfel, și de viitorul ministru: „.. aci pare a fi un talent adevătrat” (G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 149-150).  După apariția poeziei în „Convorbiri literare” (15 aprilie 1970), Eminescu a fost dăruit cu o ediție de Opera completă a lui Schopenhauer. Statutul literar și reputația  lui Eminescu erau apreciate de Titu Maiorescu în a sa Direcțiunea nouă în poezia și proza română (1872), plasat fiind ca poetul cel mai de seamă după Vasile Alecsandri. Sprijinul lui Maiorescu, ajuns ministru la București, se manifestă și prin numirea acestuia în postul de director al Bibliotecii centrale din Iași și, mai apoi, de revizor școlar pe județele Iași și Vaslui. Maiorescu a fost alături de Eminescu până în clipa morți, ba chiar și după, aflându-se în convoiul mortuar care-l ducea pe poet la Cimititul Bellu, în 17 iunie 1889. („TR”, anul 148, 2000, nr. 45-46, p.1, 3).

Referitor la  aprecierea lui Titu Maiorescu privitor la personalitatea lui Eminescu, considerăm necesar a o reda așa cum a fost exprimată: „Despre personalitatea lui Eminescu, ea este de o covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia din ce-și întipărește nu-i scapă nimic, lumea în care trăia fiind lumea ideilor generale. Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, prea puternic încât să fie  abătut prin vreun contact cu lumea”. (vezi: M. Eminescu, Poezii, cu biografie, introducere și notițe de Alexandru Coriolan, Ediția a III-a, București, Editura Cugetarea-Delafras S.A., 1946, p. 318)

   Cu privire la  „tainele” raporturilor statuate între cei doi titani ai culturii române, rămâne, în continuare, o sarcină a istoricilor literari capacitați de adevărul istoric.   

 (va urma)

Lucian Giura