Istoricul literar, scriitorul și juristul Teodor Tanco (1925, Monor, jud. Bistrița-Năsăud – 2019, Cluj-Napoca), a lăsat moștenire o operă apreciabilă, pentru cele șapte volume „Virtus Romana Rediviva” (însemnări și portrete) primind premiul G. Barițiu al Academiei Române. O lucrare atrage atenția – „Lumea transilvană a lui Ion Creangă” (1999), prefața lucrării fiind semnată de  criticul Petru Poantă (1947-2013). Din această „Prefață” spicuim câteva pasaje:

«(…) Desigur, interesul imediat al studiului, aparținând întrucâtva senzaționalului, constă în descoperirea unor documente, care atestă fără echivoc originea transilvană, pe linie maternă, a lui Ion Creangă. Această descendență o afirmase prozatorul însuși și o menționează principalii biografi ai săi însă niciunul nu a putut identifica locul exact de unde au plecat, spre Moldova, primii Crengești. Și iată că, în cercetările sale sistematice prin arhive, Teodor Tanco dă peste câteva conscripții ale ținuturilor năsăudene și bistrițene din secolul al XVIII-lea. (…) Pornite din aceste date reale, comentariile experte ale cercetătorului, devin pasionante pe măsură ce este antrenată și imaginația evocatoare și combinativă a scriitorului. Aceste fantome nominale ale trecutului prin consistență, unele împlinindu-se în uimitoare destine romanești, precum Ștefan Creangă, acel „fugitivus”, emigrant în Moldova, care este fondatorul de peste munți al arborelui genealogic al prozatorului Ion Creangă. (…) De remarcat e doar faptul că „băjenirea” sa nu-i deloc solitară, ci, dimpotrivă, ea aparține unor colectivități semnificative din Transilvania și se produce din varii cauze istorice concrete, inclusiv politica de catolicizare și de grănicerizare (uneori forțată și fără acordarea drepturilor promise) a românilor de către imperiali. (…) Pe linie maternă, cel puțin, prozatorul devine beneficiarul unor talente și mentalități explicabile nu doar prin codul genetic, ci și prin cel socio-cultural. Emigrarea ardelenilor în Moldova are, printre altele, și semnificația unui descălecat cultural (idee susținută de G. Călinescu sau Vasile Băncilă). Ei veneau dintr-o „provincie pedologică” colportând, înainte de orice, spiritul cărturăresc al acesteia, deja extrem de vie în secolele XVII și XVIII. Unul dintre meritele esențiale ale cărții de față constă chiar în configurarea minuțioasă și, pe alocuri, cu accente dramatice, ale acestui fenomen istoric și cultural complex care a fost emigrația ardelenilor. Într-o asemenea perspectivă, Lumea transilvană a lui Ion Creangă depășește condiția unei simple biografii istorico-literare, respectiv pe aceea de studiu al unei genealogii. Ea este reconstituirea palpitantă a unei lumi în mișcare și, de aceea, aproape romanescă, dar înțesată de informații și de fine observații sociologice, filologice etc. Ar mai fi ceva: surprinzătoarele descoperiri privind genealogia lui Creangă conțin sugestii fecunde pentru o eventuală lectură a operei în care elementele formativ originale să aibă o pondere revelatoare. Pornind de la ele s-ar putea găsi, bunăoară, neașteptate similitudini între proza lui Ion Creangă și cea a lui Ioan Slavici. Tot astfel, ele ar explica, probabil, și un anume mister al singularității scriitorului în spațiul prozei tipic moldovenești …».

O carte de referință pentru descoperirea fenomenului tribunist este lucrarea „Tribunismul (1884-1905)”, autor fiind istoricul dr. Vlad Popovici (1982), titlul complet al tezei de doctorat fiind: „Tribunismul (1884-1905). Ideologie și acțiune politică, direcții culturale și angajament social”, coordonator fiind prof. dr. Nicolae Bocșan. Prezentăm selectiv câteva pasaje din „Cuvânt înainte” (semnat de autor): «(…) Istoriografia a susținut că „Tribuna”, tribunismul și tribuniștii au jucat un rol important în modificarea atitudinii politice a românilor ardeleni în perioada dintre Memorand (1892) și victoria noului activism (1905), că au reprezentat un releu cultural pentru junimismul din Vechiul Regat și au contribuit mai mult sau mai puțin consistent la modernizarea societății românești intracarpatice la sfârșitul secolului al XIX-lea în domeniile școlar, bisericesc și economic. Finalitatea anchetei mele a constat în a sintetiza sursele bibliografice și a le corobora cu materialul arhivistic nou-accesat, urmărind elaborarea unei analize a locului și rolului tribunismului și tribuniștilor în istoria românilor din Dubla Monarhie. În ceea ce privește sursele, cercetarea curentului sibian a implicat apelul la întregul evantai de referințe uzitate în momentul actual în lumea științifică. (…) Am început prin analiza premiselor, coborând cronologic în perioada formării universitare a viitorilor redactori și a coagulării doctrinare în jurul „Telegrafului Român”, în ideea că fără acțiunile mitropolitului Andrei Șaguna din anii ´60-´70 de sprijinire a tineretului studios, grupul tribunist nu ar fi prins vreodată consistență.

Activitatea în cadrul mișcării naționale a ocupat un segment important din economia textului, deoarece rațiunile existenței tribunismului au fost, în primul rând, de ordin politic. Nu am putut neglija nici dimensiunea culturală și nici angajamentul social al promotorilor săi, cu mențiunea că aceste areale nu s-au ridicat niciodată ca importanță și ca rezultate la nivelul celui dintâi.

Am inserat de asemenea un exercițiu argumentativ menit să demonstreze că între 1884-1905 tribuniștii pot fi priviți ca „grup de interese”, în accepția sociologică a termenului și că acest model interpretativ ar trebui extins în cercetările istoriei mișcării naționale a românilor din Transilvania». Cea mai importantă lucrare despre ctitorirea cotidianului sibian, rămâne broșura elaborată de directorul fondator Ioan Slavici, intitulată „TRIBUNA și TRIBUNIȘTII”, apărută la, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl București (1896). Reproducem din cap. „Greutățile întemeierii Tribunei”:

«Metropolitul Andreiu a înființat pentru propagarea ideilor sale, din averea sa privată, o tipografie și o foaie, „Telegraful Român”. Voind să asigureze și pe viitor propaganda aceasta, el a hotărât prin testamentul său, ca tipografia să fie administrată de o comisiune instituită de dînsul, iar redacțiunea foii s´o aibă, cât va trăi și va voi, omul său de încredere, Părintele asesor Nicolae Cristea. În curînd după moartea Metropolitului Andreiu, „Telegraful Român” a devenit organul admiratorilor răposatului, dintre care cei mai activi erau tinerii cu educațiunea germană, grupați împrejurul Vicarului Nicolae Popea. Eram și eu în rîndul acestor tineri cu care mă împrietenisem la universitatea din Viena. Chiar mai înainte de a ne fi terminat studiile, noi colaboram la „Telegraful Român”, și încă în timpul celui din urmă răsboiu am luat între noi înțelegere să ridicăm foaia aceasta în fruntea mișcării literare din Ardeal și să o scoatem de trei, apoi de patru ori pe săptămână, și în cele din urmă în fie-care zi. Prima noastră faptă îndrăsneață a fost introducerea în Ardeal a ortografiei fonetice.

Azi ne este tuturora lucru învederat, că dacă unul și același popor suntem cu toții, aceeași limbă avem s´o vorbim, în același fel avem să scriem, aceleași tendințe culturale trebue să le avem. Atunci însă eram socotiți drept niște trădători, fiind-că enunțaserăm principiul, că în materie de desvoltare culturală română România e supremul arbitru pentru toți Românii. Ast-fel n´a fost cu putință să introducem chiar în coloanele „Telegrafului Român” ortografia publicațiunilor din România: prea am fi jignit pe frații noștri „bine-simțitori”. Cel mai capabil dintre noi, d-l Ioan Bechnitz, a stabilit o ortografie fonetică întemeiată pe principiile emise de cei mai cu autoritate dintre filologii apuseni, și cu această ortografie s´a tipărit deocamdată, timp de doi ani, un suplement literar al „Telegrafului Român”. A doua faptă îndrăsneață a fost atitudinea noastră bine precisată în timpul răsboiului trecut. Crescuți la școala Metropolitului Andreiu, noi am ajuns încetul cu încetul să ne facem un fel de religiune din tradițiunile dinastice ale poporului, din care am eșit. Trăiam însă în continuă atingere cu oameni, care luau această religiune a noastră drept o aberațiune. A trebuit să ne dăm silința de a ne încredința, dacă nu cum-va ei au dreptate. Ast-fel, mai înainte de a ne croi calea, am pus urechea la inima poporului, pe care bine îl cunoaștem, am scrutat istoria, am cetit multe cărți, am ascultat multe păreri, ne-am dat seama de multe împrejurări, și am ajuns în cele din urmă la convingeri clar formulate, de care nu ne mai putem lepăda, fiind-că ele fac parte din cea mai intimă fire a noastră. Am eșit noi Românii în a doua jumătate a veacului XIX pretutindeni la iveală și am crescut și am ajuns în cele din urmă un factor, de care trebue să se ție seamă în toate combinațiunile politice europene, numai însă pentru că providența a rînduit ca interesele Casei de Austria să ceară conservarea poporului românesc. Noi, care știm de câte-ori copitele cailor căzăcești au călcat lanurile de pe pămîntul azi înfloritoarii Românii, ne gândim cu groază la soarta ce am fi avut´o, dacă Austria n´ar fi fost destul de tare ca să-și apere interesele, impunându-le Cazacilor retragerea. De aceea sângele ni se turbură, când vre-un Român își ridică glasul contra Austriei. Nu pentru-că ne-a iubit, ci pentru-că era interesată, Austria ne-a ocrotit când eram slabi, și nu pentru-că o iubim, ci pentru-că suntem interesați, avem noi Românii toți să ne rezemăm de ea și să-i creștem puterile, pentru-ca reazămul nostru să fie tare. Prin Aceasta numai intrăm în combinațiunile Europei apusene, care e și ea interesată ca Austria să fie tare».

(va urma)