Pentru a descoperi viaţa de student şi modul în care studenţii participau la viaţa culturală a epocii, dar şi cel mai important moment din viaţa tânărului Aurel C.Popovici, am cercetat lucrarea dr. Vasile Crişan. Reproducem selectiv:

«În perioada vacanţelor universitare, Aurel C. Popovici se întoarce la Lugoj. Aici, împreună cu alţi studenţi şi cu prieteni, încropeau trupe de teatru de „diletanţi”, organizând spectacole de binefacere. Aflăm din presa vremii că, în august 1885, au fost reprezentate pe scena teatrului din localitate două piese „Balul mortului” de V.A. Urechia şi „Un tutore”, de Matilda Poni.

Printre actorii amatori îl regăsim pe Aurel C. Popovici, lăudat pentru calităţile sale actoriceşti. Venitul realizat era distribuit în părţi egale „Reuniunii de muzică şi cântări” din Lugoj şi Societăţii studenţeşti „Petru Maior” din Budapesta.

În toamna anului 1888, la 4 noiembrie, în viaţa lui Aurel C. Popovici se petrece un eveniment important. „Familia” al cărui corespondent era de câtâva vreme, anunţa ceremonia cununiei sale cu Maria Ana Polt din Viena, care urma să aibă loc la Biserica ortodoxă „Sfânta Treime”. Despre mentalitatea epocii privind căsătoria copiilor de români, aflăm câte ceva din memoriile lui Alexandru Vaida-Voevod. Tatăl acestuia îl sfătuia că ar fi preferat să-şi ia de soţie o româncă.

Dacă nu va fi aşa, el şi-ar dori o fată de naţionalitate germană, deoarece printre ele sunt multe femei care dispun de calităţi excelente. Sunt casnice, credincioase, gospodine bune şi mame care ştiu să-şi crească copiii cu blândeţe. Ele se adaptează mediului, chiar dacă există pericolul să fie atrase de amintirile din copilărie, de patria lor mai cultă.

Cu unguroaicele n-ar fi indicat să se căsătorească, iar dacă totuşi se va întâmpla – „să nu fie calvine”.

Aurel C. Popovici şi-a legat destinele de o femeie ale cărei calităţi justificau pe deplin afirmaţiile bătrânului Vaida-Voevod. A fost o soţie devotată, care l-a urmat pe drumul zbuciumat al vieţii, la bine şi la rău. A dovedit calităţi morale deosebite, care i-a impresionat pe cei care au cunoscut-o. Îşi iubea soţul, familia şi patria de adopţie. L-a urmat pe Aurel C. Popovici peste tot. La Graz, în Transilvania, la Sibiu, apoi, după procesul Replicei, în exilul care nu s-a încheiat decât cu moartea sa, la Geneva, în 1917. I-a vegheat cu discreţie şi înţelegere existenţa tumultoasă, încurajându-l în convingerile sale.

I-a dăruit trei fete, Lucia, Veturia şi Maria, pe care le-a crescut în dragoste şi credinţă faţă de idealurile de emancipare a naţiunii române, pentru care îşi risipea energiile părintele lor. Aceeaşi dragoste o manifesta şi pentru bătrâna mamă a lui Popovici, care trăia, după moartea soţului său, la Lugoj, alături de fiica sa, rămasă şi ea văduvă, şi de nepoata din partea fiicei.

Deoarece Aurel C. Popovici nu putea să o viziteze, fiind proscris în propria sa ţară după procesul Replicei, Maria Ana Popovici venea de câte ori putea la Lugoj, insistând pe lângă bătrână să plece şi să stea cu ei la Bucureşti.

Valeriu Branişte povesteşte că în urma acestor insistenţe şi mânată de dor, „Maţa Lepa” a plecat la Bucureşti, însă nu a putut să stea acolo mai mult de câteva săptămâni, întorcându-se, de astă dată, pentru totdeauna în Lugojul natal.

Acelaşi Valeriu Branişte, în lipsa fiului său, i-a mângâiat ultimii ani de viaţă, conducând-o pe ultimul ei drum. După dispariţia lui Aurel C. Popovici, Maria Ana se îngrijeşte de apariţia utlimei sale cărţi, „La question roumaine en Transylvanie et en Hongrie”, adevărat testament politic al lui Aurel C. Popovici. Se va bucura, alături de fiicele sale şi de naţiunea de adopţie, pentru înfăptuirea marelui vis al soţului său – România Mare. După război, se stabileşte la Sibiu, acolo unde în 1893 venise împreună cu soţul, desemnat să preia conducerea „Tribunei”, aureolat de marele ecou stârnit de mişcarea „Replicei”, pe care a iniţiat-o şi a condus-o. Aici, se stingea din viaţă, în 1936, trăindu-şi somnul de veci în Cimitirul din Dumbrava Sibiului».

Cu sprijinul doamnei director al Serviciului Public Administrarea Cimitirului Municipal Sibiu, ec. Adina Goţa, am descoperit mormântul soţiei tribunistului Aurel C. Popovici, Maria Ana, un mormânt care din 1936 a supravieţuit până în prezent şi a cărui imagine putem să o oferim cititorilor „Tribunei”. Greu se mai disting numele persoanelor înhumate: Maria Aurel C. Popovici († 1936) şi Veturia Ioana Popovici (1889-1970).

Revenind la articolul „Forme şi fond în cultură”, precizăm că acesta a continuat să fie publicat în 1886, în revista „Familia”. În numărul 38 din 21 septembre st.v./ 3 octombre st.n. 1886, studentul Aurel C. Popovici descria viaţa familiilor, care s-au căsătorit după vechile tradiţii: «(…) Prin urmare, scopul de căpetenie în căsătorie, rămâne scop neajuns şi acesta din pricina greşitei educaţiuni ce s’a dat fetei, de dragul formelor şi a fondului, a temeiului veritabil. Cum că şi pe bărbaţi i privesc cele mai multe din aceste amare adevăruri, se înţelege din natura cestiunii. Să mai analisăm acum efectele dezastruoase ale educaţiunii femeieşti greşite, cari se reoglindesc în nenumăratele neînţelegeri familiare?

Să mai amintim mania interpelărilor necompetente, observaţiunile neîntemeiate, amestecul neînţelegător şi astfel conturbător al femeilor în afacerile bărbăteşti? Să mai pomenim ceva despre înţelepciune închipuită, despre limbuţie, despre ignoranţă crasă în economie casnică etc? Să mai zicem un cuvânt despre pretenţiunile ne mai săturate de modă, despre jalusia nebasată, despre cochetări, cu un cuvânt despre potopul cotropitor de scăderi neînfrânate prin o educaţiune sănătoasă? Ba, nu mai zicem nici un cuvânt din toate aceste adevăruri triste, dar prea des absolut stăpâne în toate mişcările, în întreaga conduita femeilor! Se înţelege dară, că intru astfel de impregiurări viaţa familiară în cele mai multe casuri este un jug greu, un iad cumplit şi prea adese sfântul foc al vieţii familiare se stînge prea curând, îngheţul disonanţelor i cuprinde locul, iar la scopul veritabil al căsătoriei – în asemenea casuri – putem cu dureroasă convingere aplica inscripţia ce a văzut-o Dane în fruntea iadului: „Lasciate ogni speranza, voi che entrate!” (n.r.: „părăsiți orice speranță, voi care intrați!”).

Iar causa reală a acestui regretabil adevăr este educaţiunea greşită atât bărbătească, cât şi femeească, un adevăr acesta, care – durere – esistă pe o linie prea întinsă in societatea noastră».

În revista „Familia” nr. 39, Aurel C. Popovici continuă articolul „Forme şi fond în cultură” IV- „Catedra şi băncile” … vitae discimus?!: «Un pedagog de bună reputaţiune a zis, iar dascălii cu toţii într’un glas după dânsul grăbesc a repeţi: „Daţi-mi şcoli şi vă reformez lumea!”. Va fi având dreptate acel bărbat de şcoală, dar astăzi ar trebui să mai adaugă un cuvânt – un singur dar hotărâtor cuvânt – la frasa ce enunţă înalta sa idee, zicând: veritabile şcoli, şcoli ce merită această numire.

În vălmăşagul stăruinţelor esclusiv materialiste din zilele noastre, ne-am obicinuit a da – pro-forma – o relativă importanţă treburilor şcoalei; în practică, în realitate însă importanţa aparentă ce o dăm şcoalei, se reduce la totala nepăsare ce o manifestăm faţă de ea. Nu-i vorbă, ne place – în teorie – să admitem însemnătatea şcoalei, credem şi noi că pe Germani, bună-oară, numai faptul, că „die eine Hälfte lehrt – die Andere lernt” (n.r.: în traducere liberă: „jumătate predă – cealaltă învață”) i-a ridicat la înălţimea unde se află, dar ca şi noi, după toate aceste să ne interesăm, să îngrijim ca de cea mai preţioasă comoară, de şcolile multe puţine câte avem, aceasta la noi nu se întâmpla».

(va urma)