Publicistul Aurel Constantin Popovici s-a născut în Banatul multietnic, la Lugoj, fiind una din marile personalităţi ale regiunii, care ar trebui în acest an sărbătorite, cu prilejul manifestărilor din Timişoara – Capitală Culturală Europeană.

O simplă incursiune în mediul online, permite cititorului să se familiarizeze cu filozoful Aurel C.Popovici, din biografie putând reţine următoarele caracterizări: om politic, publicist, luptător pentru drepturile românilor din imperiul austro-ungar, ideator al planului de federalizare al imperiului şi promotor – fără rezerve – al naţiunii şi naţionalismului, adversar al democraţiei bazate pe principiile Revoluţiei Franceze: „Liberté, Égalité, Fraternité”. Linia directoare a întregii activităţi a constat în susţinerea unor idei eminesciene, cultivând conservatorismul în cultura română şi exaltând specificul naţional.

Cotidianul Tribuna a promovat anual „Ziua Culturii Naţionale” – încă de la promulgarea legii 238, în 2010 -, organizată în ziua de 15 ianuarie. În ajunul zilei „POETULUI NEPERECHE”, amintim iniţiativa canonizării lui Mihai EMINESCU, de către Biserica Ortodoxă Română, menţionată de publicistul Al. Florin Ţene (UZPR), în eseul „EMINESCU – Marele noroc al literaturii române” (2020). Reproducem un pasaj relevant din articol, în care este menţionat fondatorul Tribunei, Ioan Slavici:

«În 1871, în august, a fost organizată Marea Sărbătoare de la Putna, la care a participat şi Eminescu împreună cu Slavici şi unde Xenopol a ţinut o importantă cuvântare. Această serbare era prilejuită cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea Mănăstirii de către Ştefan. Serbarea trebuia să se ţină în 1870 dar din cauza războiului franco-german a fost amânată cu un an. Scrisoarea către D. Brătianu din 3/15 august 1871 este un document însemnat pentru cunoaşterea stadiului la care ajunsese Eminescu în dezvoltarea sa sufletească şi intelectuală. În perioada organizării serbării de la Putna Ion Slavici îi spunea că mulţi se vor pune de-a curmezişul acţiunii. Însă Eminescu îi răspundea: „Dă fără milă în ei!” Cu această ocazie poetul a publicat un articol în Timpul în care spunea, printre altele, că Ştefan apărătorul Moldovei şi al creştinătăţi este un sfânt al Bisericii noastre strămoşeşti. Prin noiembrie în acelaşi an un ziarist anonim scrie în publicaţia liberală Democratul, atacându-l pe Poet, spunând că „Domnul Eminescu ne-a obijnuit cu nebuniile sale publicate în Timpul. Cu ocaziunea sărbătorilor de la monastirea Putna acest domn a îndrăznit să-l numească sfânt pe Ştefan cel ce la mânie a tăiat capete.” După atâţia ani, care dintre cei doi, Eminescu şi ziaristul de la Democratul, şi-a exprimat nebunia? După cum se vede Mihai Eminescu, în această situaţie, a avut dreptate. Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Română. Sunt sigur că propunerea noastră ca Eminescu să fie canonizat, peste ani, va fi acceptată de Biserica Ortodoxă». În susţinerea iniţiativei, amintim cititorilor „mesajul” adresat de Patriarhul Daniel, la 125 de ani de la trecerea la cele veşnice a poetului naţional: „Luceafărul poeziei româneşti, cum l-a numit pentru prima dată Patriarhul Miron Cristea, Mihai Eminescu a fost şi rămâne un mare creator de sinteze perene, care i-au permis să fie în acelaşi timp un mare patriot român şi un om universal. În această calitate, el este mereu actual ca pildă de urmat pentru fiecare generaţie”. Mesajul prefaţa volumul „Mihai Eminescu – patriot român şi om universal” (Ed. Basilica), Prea Fericitul Patriarh reamintind românilor că „Mihai Eminescu, împreună cu Ioan Slavici, a fost printre primii intelectuali români care au lansat şi susţinut ideea construirii unei catedrale naţionale, ca semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu după Războiul de Independenţă din anii 1877-1878”. În anul „Eminescu” se dedicau poetului naţional o serie mare de articole, versurile lui lansând ecouri peste timpuri: «Sunt nenţelese literele vremii/ Oricât ai adânci semnul lor şters?/ Suntem plecaţi sub greul anatemii/ De-a nu afla nimic in vecinic mers? /O,-nţelepciune, ai aripi de ceară!».

Despre „DIVINIZAREA LUI EMINESCU DE CĂTRE GENERAŢIA LUI BRÂNCUŞI”, relatează Lucian Radu Stancu. Reproducem selectiv: «Poetul care a întrupat desăvârşit simţirea, gândul, tradiţiile şi conştiinţa istorică a generaţiei care deschidea zările secolului al XX-lea a fost Eminescu. Generaţia anilor 1870 s-a regăsit deplin şi a aflat crezul său cultural în Eminescu pe care îl considera «expresia integrală a sufletului românesc» (N. Iorga). Eminescu era, asemenea lui Brâncuşi, „un sfânt păstor român care nu mână oi, ci stele” (Elena Văcărescu). El era pentru această generaţie Luceafărul, steaua care îi călăuzea, a cărei lumină le pătrundea sufletele atât de tainic şi copleşitor, până ce acestea începeau să capete strălucirea proprie. Contemporanii poetului descoperă în Eminescu „o lumină de lumini” (Al. Hodoş) şi pe cel care „a revărsat valuri de lumină în cugetarea românească” (A.T. Laurian). Pentru Haşdeu, Poetul era un trimis al lui Dumnezeu, un mântuitor, un alter-ego al lui Iisus. Era considerat „Zeul tânăr” (Al. Vlahuţă; N. Iorga), ideal şi pildă de trăire lirică şi metafizică, de universalizare a sufletului popular, a tradiţiilor mitologice şi folclorice româneşti, a dorului şi dăinuirii. „Eminescu este poetul Românismului. Nu este simţire la care el să nu-i găsească ecou în sufletul românesc”. Poetul era un ideal de frumuseţe fizică, de desăvârşire interioară prin iubire, de dăruire şi sacrificiu suprem pentru binele naţiunii. Cultul integral al omului şi poetului Eminescu se răspândea încă de la finele secolului al XIX-lea în fiecare casă de român şi devenea iconic.

Iată ce sfătuia pe români ziariastul Ioan Russu-Şirianu, nepotul lui Ion Slavici şi unul din cunoscuţii lui Eminescu, acest sfat fiind, de fapt, exprimarea unei realităţi cultice care devenise o cutumă pentru fiecare familie de români: „În fiecare casă de rumâni, chipul lui Eminescu se cuvine să steie între două candele ca o icoană sfântă, spunea tata. Stând la «cuvânt» cu alţi intelectuali, pe la noi, la Arad, Octavian Goga zicea, cu ochii în părete şi anume vibranţă în glas, «de-ar fi trăit în zbuciumatele veacuri vechi de paroxism religios, Eminescu ar fi fost beatificat». Punându-şi calda lui privire albastră pe fruntea naltă a părintelui Agârbicianu, Zaharia Bârsan făcea o poftire astfel: «hai să citim din evanghelia lui Eminescu».

Iară înţeleptul prozator, cu ochiul lucind în dosul ochelarilor lucinzi, răspundea trecându-şi mâna prin barba culoare de corb: «eu zic, mai bine din hrisoavele lui, căci este neajuns de nimeni, împărat al poeţilor»”.

Marele istoric Nicolae Iorga afirma despre Mihai Eminescu, că este „creator de generaţii” (1939), iar în articolul „Trecea pe stradele Iaşului un om greoi” îşi depăna amintirile: «În ţară, unde moda franceză stăpânea, elementul nou pe care-l aducea încă de pe atunci Eminescu, al cărui suflet era îmbogăţit de reflexivitatea germană, nu putea fi preţuit. Lirismul lui de iubire, din înduioşatele poezii pe care le publicau mult discutata Convorbiri literare, părea prea simplu un gust falsificat de retorica amoroasă curentă. Evocările lui strălucite dintr-un trecut care putea să-l atragă ca pe un romantic, dar care-i era şi cunoscut adânc, intim, prin cetiri îndelungate în vechea noastră literatură – pe atunci cu totu despreţuită, chiar în Junimea, şi cunoscută, numai ştiinţific, de un Haşdeu, – nu aflau cuvenita preţuire, nici chiar în cercul, atât de ironic, al Junimii, în care umbrele eroice n-aveau intrare, pentru a nu turbura bătaia cu perinele, anecdotele dlui Caragiani ori mica pornografie curentă (…)». Unul din marii reprezentanţi ai celor care i-au împărtăşit ideile a fost contemporanul lui, Aurel C. Popovici.

(va urma)