Povestirea lui Ion Agârbiceanu „Ulita saşilor”, a apărut în Tribuna (Cluj, 1957); continuăm reproducerea: «Cînd l-am văzut pe cel dintîi, m-am uitat mirat la cioarecii lui negri, cu cămaşa în ei, la cizmele lui, şi la picioarele lungi ca de cocostîrc, cum făcea paşi largi pe lîngă car. Aici, în întîiul drum cu bunica pe uliţa saşilor, înainte de a intra în casa la care veniam, am văzut întîiul copil de sas, cam de vîrsta mea. Trecea drumul de la o casă la alta. Era îmbrăcat în pantalonaşi negri, încălţat în cizme, îmbrăcat cu un mînecar negru. Îmi pare un puişor de bivol, şi nu ştiu pentru ce mi-a fost tare milă de el. În casă m-am simţit mai bine după ce am văzut pe frîua care venia pe la noi. Bunica începu să vorbească cu ea repede-repede, şi eu n-am mai ascultat ce-şi spun, ci priveam prin cameră. Era aşa de altfel pe dinlăuntru decît casa noastră, şi întristarea începu să mă copleşească. Abia aşteptam să isprăvească bunica să plecăm. Mă simţeam străin şi pustiu aici. Jupîneasa îmi dădu două nuci şi un măr, dar nu mi-a făcut nici o plăcere: -Da, ce-i măi Vasilică? Ai amuţit? Nu mai ştii să mulţumeşti? Ieşii înaintea ei în curte, apoi în uliţă şi răsuflai uşurat. –Mai mare ruşinea, zise bunica, să nu mulţumeşti! Ce vor crede saşii de noi romînii?

-Bunică, aşa miroase a pui mort, mă grăbii eu să răspund. -Unde măi michiduţă? se ciudi bunica. -În casă la săsoaică! -Măi, că gingaş nas ţi-a dat mamă-ta! –Şi n-am văzut nici o icoană pe pereţi, numai blide şi cănuţe. -Multe mai vezi şi tu! Păi saşii nu au icoane, măi Vasilică, nu se închină la icoane. -N-au nici în biserică? Bunica se gîndi un răstimp. -N-am fost niciodată în biserica lor, dar cred că n-au. -Nici cruce? -Păi, ai văzut tu cruce pe turnul lor? -Nu, este un cocoş! -Ei, vezi! -Bunică, de ce au pus un cocoş în vârful turnului? Bunica se uită la mine oţărîtă. Tăcu un răstimp. -Multe mai vrei să ştii şi tu! De ce-au pus cocoşul în vîrful turnului? Nu i-am întrebat. Întreabă şi tu pe-un sas, nu pe mine. În gîndul meu căutam răspuns.

Ştiam că la cocoşi le place să stea pe vîrful gunoiului, pe straşina gardului, tot pe locurile cele mai înalte şi să cucurige de-acolo. Poate l-au pus să cucurige dimineaţa de acolo, să trezească tot satul. -L-ai auzit cucurigînd, bunică? -Pe cine? -Pe cocoşul din vîrful turnului. -Doamne, prost mai eşti, măi Vasilică, oftă bunica. Doar nu-i cocoş viu ci unul de tinichea.

Din traista bunicii pătrundea miros tare de ceapă. Era plină traista şi bunica o sălta din cînd în cînd pe umăr.

-Ţi-a dat multă ceapă, bunică? -Mi-a dat destulă, tu nu vezi? Acasă vei veni cu mine în grădină să o punem în straturi.

Sînt săpate şi greblate de ieri. Soarele se ridicase şi vremea începu să se încălzească. Ici şi colo ieşeau pe porţile mari pluguri pe cobile, trase de cîte doi boi, dar mai de multe ori de patru. -Văleo, ce boi mari, bunico! -Aşa au saşii, vite bune! Bunica le dădea bineţe. -Să fii sănătoasă, răspundea sasul. Ai mai vint pe la noi? -Uite că vorbesc ca noi, bunică!

-Într-un sat romînesc cum să nu ştie romîneşte? -Da' săseşte cum vorbesc? -Săseşte! -Şi cum zic?

-Păi, io nu ştiu săseşte, măi Vasilică! Numai asta ar mai trebui, să învăţăm şi noi săseşte!

În gîndul meu nu înţelegeam nimic. Ceea ce simţeam de cînd am intrat mai întîi cu bunica în uliţa saşilor era că am pătruns într-un sat străin, într-o lume străină. Casele vechi de piatră, cu o spoială gălbuie întinsă de ploi, îmbulzite una într-alta, cu obloanele trase la fereştile de către stradă, îmi păreau foarte supărate şi chiar nenorocite. Uliţa pustie şi acum după ce se încălzise; nu ieşeau copiii la joacă. Plugurile rare care treceau nu stîrneau nici o larmă. Saşii nu pocneau din biciul ce-l purtau pe umăr, cum pocnesc pogănicii noştri. Nici nu am văzut pe lîngă plugurile lor pogănici. Am şi întrebat-o pe bunica:

-Saşii nu duc pogănici la plug? -Nu, că n-au lipsă de ei. Saşii au boi bătrîni cari ştiu să ţină brazda şi fără pogănici. Nu pun la plug junci şi juninci neînvăţate cum facem noi şi ne iasă brazda strîmbă … Cînd, după o cotitură şi după ce am trecut un podeţ, am intrat în uliţele satului mi s-a luminat deodată. Părea că pe toate le cunosc, şi într-adevăr toate semănau cu uliţa noastră. Cînd am intrat în curte mi s-a părut că viu din mari depărtări. Am oftat din adînc!

-Te-ai ostenit, măi Vasilică? Mă întreabă bunica … Ţi-am spus să nu vii mînz după mine. -Nu-s ostenit bunică!

Adevărul e că nu ştiam dac-am suspinat de ostenit sau de părere bună că am ajuns acasă …

Din drumul acela pe uliţa saşilor am rămas cu multe nedumeriri în suflet. De ce nu erau Paştile saşilor odată cu ale noastre? De ce nu aveau icoane şi cruce în casă? De ce aveau un cocoş în vîrful turnului în loc de cruce?

Ce era înlăuntrul zidului acela înalt şi rotund care mirosea a mucezeală? Cine să mă lămurească dacă nu bădiţa Culiţă?

Într-o seară cînd eram cu el în şură unde făcea mestecături din fîn şi paie pentru vite, am început să-l întreb.

-Paştile lor? Le ţin cînd vor ei, că au fost învăţaţi să facă toate după placul lor, ca nişte jupîni cum se ţin şi azi, adică stăpîni cum au fost odată, deşi azi mulţi dintre ei au ajuns săraci şi bulendroşi. Ei nici nu ascultă de biserică, aşa cum ascultăm noi, nici nu sînt creştini adevăraţi, pentru că nu-şi fac cruce şi nu se închină la icoane. Am intrat odată în biserica lor: e gol puşcă peste tot; ca aici în şură la noi; au numai laviţe de lemne pe care şed în vremea slujbei. -Dacă nu-s creştini, ce sînt ei?

-Saşi, ce să fie? Nu m-a putut lămuri nici Culiţă. Fără nici o încredere l-am mai întrebat: -De ce au pus în vîrful turnului un cocoş? -Au trebuit să pună şi ei ceva dacă nu se închină la cruce! -Păi, se închină la cocoş? Culiţă începu să rîdă.

-Nu ştiu, măi Vasilică, dar cred că nu se închină! -Dar înlăuntrul zidului celui mare şi rotund, ce este?

-Aici pot să te lămuresc. În zidul acela fiecare sas are o cămăruţă şi îşi ţine acolo slăninile. Ei nu le afumă ca noi, ci le pun acolo să rîncezească. Toţi lucrătorii lor nu mănîncă decît slănină rîncezită şi plină de strepezi. Mi se făcu greaţă.

-De ce nu afumă slănina? -Aşa le place lor, apoi e mai spornică la mîncare, şi saşii sînt oameni sgîrciţi şi cruţători, măi Vasilică. Sînt oameni harnici şi lucrează bine pămîntul. -Da' de ce-i zic oamenii la zidul acela „coşteiul saşilor”?

-Nu ştiu, măi Vasilică, dar aşa a rămas vorba din bătrîni că mai de mult cînd năvăleau păgînii şi tătarii, saşii se adunau înlăuntrul zidului aceluia să-şi mîntuie viaţa, grîul şi slăninile. Era un fel de loc întărit, un fel de cetate, ce ştiu eu!

Numai după ce am ajuns la liceu au început să mi se lumineze nelămuririle din copilărie, cînd am fost mai întîi pe uliţa saşilor. De la Culiţă nu-mi mai amintesc să mai fi auzit ceva în legătură cu saşii decît o strigătură săsească pe care o spunea de multe ori: „Place-mi jocul hel săsesc/ D-ai mai bun hel romînesc/ Că nu taci ca bou-n şură/ Ci mai troscoteşti din gură”.

Şi cînd se porneau din bun senin vînturi mari şi furtună, îl auzeam spunînd: -Iar s-a spînzurat un sas! …. Vărul mei Ilarie abia m-a aflat după zid, şezând la umbra lui pe o piatră. Nu-mi dădeam seama, – luat – de amintiri, – de cînd şedeam acolo.

-Te caut peste tot locul, bădiţă Vasilie. Credeam că te-ai săturat să mai aştepţi şi ai pornit spre casă. Aşa zicea şi jupîn Mihel, supărat rău că nu ai voit să intri în casa lui: „No ie, che el s-o săturat şi o plecat”».

(va urma)