Articolul „Unitatea sufletească (…)” – scris de I. Agârbiceanu a apărut în revista „Transilvania”; finalizăm reproducerea:  «Unde nu se arată unirea sufletească pe care ar trebui să o avem? a) în luptele politice de partid unde oamenii se ceartă mereu, se batjocoresc şi se acuză cu cele mai urîte lucruri; b) în urmărirea numai a intereselor perso­nale la sate ca şi la oraşe, când e vorba să alegi un primar, un con­siliu comunal ori jude­ţean, sau un deputat. Învrăjbirile cari se nasc cu aceste prilejuri dovedesc că nu avem destulă uni­tate sufletească, acelaşi gând şi simţire care ar trebui să îmbrăţişeze numai interesele gene­rale ale satului, oraşului, ale ţării, iar nu interesul meu sau al tău, sau al cutărui partid politic; c) în lipsa de interes şi de simţire când e vorba de durerile fraţilor din alte regiuni ale ţării, cum a fost de-o pildă seceta din anul acesta din Basarabia, cu aducerea foametei. Câţi Români au dat ajutor? Şi nu trebuia să lipsească nici unul pentru a dovedi vorba: Eu ţi-s frate, tu-mi eşti frate, într’amândoi un suflet bate; d) în uşurinţa cu care judecăm şi criticăm tot ce e al nostru şi ne batjocorim împre­ună. Iată numai câteva din lucrurile unde sau nu avem deloc unitate sufle­tească sau avem prea puţină. Leacul e unul singur: să ne cunoaştem mai bine toţi Românii împreună. Dacă ne cunoaştem mai bine, vedem că suntem cu adevărat fraţi, cu aceleaşi însuşiri şi cu aceleaşi vederi. Şi ne vom iubi mai mult şi ne vom aprecia şi ajutora mai mult. Iar cu­noaşterea aceasta se face prin carte şi învă­ţătură, prin cultură. „As­tra”, prin cultură urmă­reşte chiar acest nou ideal de vieaţă româ­nească: Să umple ţara cu acelaşi gând, cu aceeaşi simţire, cu ace­eaşi voinţă românească. Adică cu acelaşi suflet conştient şi luptător, cu unitate sufletească». Pentru a-l descoperi pe publicistul Agârbiceanu, reproducem şi articolul „Astra şi revizionismul”, apărut în revista „Tran­silvania” (nr.6, noi.-dec.1936); îl reproducem integral: «În mijlocul muncii sale culturale, pen­tru luminarea popo­rului român dintre Carpaţi şi Tisa, „Astra” a rămas adânc şi dureros surprin­să de declaraţiile Ducelui Mussolini făcute, de cu­rând, la Milano (n.r. în 1936), referitoare la drep­tatea ce ar trebui făcută Ungariei, pe care a numit-o „marea mutilată”.

Era firesc ca „Astra” să înregistreze cu mai mare mâhnire decât alte organizaţii culturale şi naţionale, declaraţiile marelui bărbat de Stat al Italiei, deoarece ea lu­crează de 70 de ani chiar pe teritoriul pe care Du­cele îl socoteşte amputat din trupul Ungariei; Ar­dealul, Banatul, Crişana şi Maramureşul – şi ea ştie mai bine de ce a fost necesară opera ei cultu­rală de până la unire şi ce o face necesară şi azi. Activitatea „Astrei” a fost necesară în trecut pentru a contrabalansa opera de maghiarizare forţată a guvernelor ungureşti, a populaţiei compacte ro­mâ­neşti de pe întinsul acestui teritoriu, în ur­mărirea funestei himere de a crea Un Stat naţional unitar maghiar. Dacă regiunile amputate din trupul Ungariei ar fi fost vreodată ungureşti, nu aveau nevoe nici guver­nele ungureşti de opera de maghiarizare a lor, nici „Astra” de acţiunea ei culturală prin care întărea rezistenţa naţională a neamului românesc de pe aceste plaiuri. Dacă formidabila ofensivă maghiară din ultimele decenii dinaintea unirii, pentru ideea de Stat naţional maghiar, nu ne-ar fi lăsat rane adânci în trupul neamului, „Astra” nu ar avea de luptat şi azi cu vindecarea acestor rane. În sate în cari înainte cu şaptezeci de ani şi biserica şi şcoala şi populaţia, nu cunoş­teau altă limbă decât pe cea românească, limba lor maternă din strămoşi, „Astra”, trebue să lupte şi azi pentru învăţarea din nou a acestei limbi. Măr­tu­riile istoriei stau dovadă că regiunile unite pe vecie în Statul român nu au fost nici odată ungureşti şi că Ungaria chiar, abia de pe la 1848 încoace, a ajuns la gândul să le maghia­rizeze cu forţa, potenţiind această politică dela dualism încoace. Atunci cum putem fi noi, provin­ciile dela Apusul Carpa­ţilor, membre amputate din trupul Ungariei şi cum a putut ajunge aceasta „marea mutilată”? „Ma­rea mutilată” până la unire, a fost naţiunea română, Însăşi inima ei, Ardealul, nu aparţinea suveranităţii naţionale. Ungaria n’a ajuns, în realitate, nici cu trupul, nici cu membrele sale în acest teritoriu naţional, ci numai cu antenele puterii de Stat, anormal cres­cute, datorită împreju­rărilor europene favo­rabile ei şi duşmănoase nouă.

Tratatele de pace au tăiat aceste antene şi am rămas şi noi şi ungurii aşa cum am trăit de vea­curi: Ei în ţara lor, pe care nime nu voieşte să le-o ia, noi în ţara noastră străveche românească, pe care nu o dăm şi nu o putem da nimănui. Iată pentru ce cuvântul Du­celui a mâhnit adânc „Asociaţiunea transilvană pentru literatura şi cultura poporului român”. Ea ştie ce spune, căci s’a născut înainte cu 70 de ani, în clipa în care Ungaria a început mai insistent politica sa de a ne schimba în membre ale sale, pe noi cele patru provincii româneşti dela apusul Carpaţilor. „Astra” ştie cât a luptat pentru ca încercarea criminală să nu reuşească. Şi nu a reuşit, rămânând noi româ­nii stăpânii reali ai regiunilor pe cari Ungaria vrea să le creadă azi tăiate din trupul său. Că Ungaria nutreşte şi azi pofte cari sunt peste drepturile şi puterile ei, nu ne miră. Dar ne miră cum un mare conducător actual, al unei mari naţiuni surori, a putut să se facă advocatul Ungariei, fie şi într’o cuvântare?

Ştim: omul mare poate rosti cuvinte tari care să echivaleze cu fapta. Dar cu o condiţiune: ca ele să fie spuse într’o cauză dreap­tă. Mâhnirea noas­tră are acestea două motive: că declaraţiile dela Milani, referitoare la Ungaria, le-a făcut un mare latin şi că le-a pus în cumpănă într’o cauză nedreaptă. Şi mai mult decât nedreaptă. Vom numi-o împotriva firii.

Pentrucă revenirea la Ungaria a provinciilor româneşti dela apusul Carpaţilor, ar fi un lucru împotriva firii, cum nefi­rească a fost stăpânirea ei deodată peste acestea provincii. „Astra” a muncit şapte decenii împotriva încercării nefireşti ca prin cultura ungurească să amuţească o limbă şi o cultură latină aici între Tisa şi Carpaţi. Românii din Ardeal au luat puterea de a duce această luptă, luând contact cu Roma şi prin ea cu vechea cultură latină din Apusul Europei. Cronicarii şi istoricii dela Răsăritul Carpaţilor au vorbit de originea noastră romană, luând contact, prin Polonia cu aceeaşi cultură latină din Apus. Neamul românesc zăcea bolnav la marginea la­cului făcător de minuni al culturii şi n’a avut omul care să-l arunce în apă până nu s’au arătat, de-o lature şi de alta a Car­paţilor, bărbaţii cari au învăţat în ţările latine din Apus. În veacurile trecute, ne-am păstrat limba şi legea numai prin fiinţa şi moştenirea noastră cultu­rală latină. Şi acum un om mare, chiar al latinităţii, să sprijinească nefireasca cerere a ungurilor ca noi românii dela Apusul munţilor părinţi, – cu tot sufletul, vieaţa şi cultura noastră latină – să fim prinşi iarăşi de tenta­culele unei puteri de Stat streine, pentru a ne mai sbate din nou întru păstrarea limbii şi a naţionalităţii? Spunem pentru păstrare, căci de pierderea lor nici umbră de gând nu poate fi. După ce ne-am păstrat-o, lipsiţi de multă cultură, prin veacuri, nu vom mai putea-o pierde de-aici încolo, după ce nu numai am luat contact cu cultura latină, ci suntem noi înşine creatori de această cultură. Trimitem glas până departe de ţărmurul Tibrului şi spunem înfăp­tuitorului Italiei naţiona­liste de azi: Strănepoţii celor înveşniciţi pe columna lui Traian, pe cari i-ai recunoaşte dintr’o aruncare de ochi în ţăranii mândrii ai plaiurilor noastre, declară limpede şi hotărît: „Ne-am săturat de a fi numai apărătorii limbii şi legii româneşti, a latinităţii dela Dunăre, Carpaţi şi Mare. Vrem de-aici încolo să fim creatori în aceiaşi cultură şi spirit latin ca şi marile noastre surori latine din Apus. Vrem locul nostru sub soare întreg şi liber. Suntem în stăpânirea lui şi-l vom păstra pe vecie apărându-l. Altfel am ajunge noi nu numai mutilaţi, ci vrednici de moarte”».

(va urma)