Despre procesul creației operelor scriitorului Ion Agârbiceanu, aflăm tot din „Mărturisiri”: «Totuşi, povestirea sau descrierea se desfăşura parcă de la sine. Nu căutam anume fraze şi expresii, deşi doream să dau haină proaspătă povestirii, ci ele se năşteau uşor din emoţia spiritului şi din lucrarea închipuirii care-mi aducea înainte tabloul respectiv – adeseori completat, perfecţionat cu amănunte, cu note, care nu erau în realitate amintiri. Emoţia de care pomenesc şi în lipsa căreia n-am putut scrie niciodată decît foiletoane de-o zi nu pot să o definesc mai precis. Era un fel de înduioşare în faţa subiectului, înduioşare care închidea în sine şi un fel de tristeţe şi de gravitate. Ea năştea din latura cu care se apropia mai întîi de mine subiectul, sau sîmburele în jurul căruia creştea întregul fruct. Ce era acea faţă a subiectului? Aş putea spune: un aer, o aromă deosebită, ce se ridica din frumos, din tragic, din conflictul între bine şi rău, dintre drept şi nedrept, moral şi imoral. Era necesar ca orice subiect să-mi fie drag, să ajung cu el în prietenie şi intimitate, pentru a-l putea lucra. Nu ştiu! Îmi pare uneori că un sentiment de milă, sau poate de-o largă înţelegere, îmi făcea simpatice şi motivele antipatice sub aspect estetic sau etic. Cu un cuvînt: de la început am avut nevoie de o însufleţire pentru a scrie. Cînd ea nu se prezenta, ştiam că în zadar mă aşez la masă: sau nu voi putea scrie, sau voi scrie prost, chiar dacă ştiam ce am să lucrez. Şi emoţia sau însufleţirea nu venea niciodată la dorinţă, sau la poruncă. Ci cînd îi trăznea ei prin cap. Ea venea împreună cu o întreagă dispoziţie, cu o putere nouă, cu o facultate nouă de a vedea. De a simţi, de a compune din cîteva elemente, din cîteva note, o întreagă povestire, un întreg tablou. Niciodată nu mi-am dat seama de unde izvorau, cum se năşteau înlănţuite episoadele şi cum veneau anume să se potrivească unul la celălalt, în nota întregii lucrări. Adeseori mă opream la punct cu senzaţia că nu ştiu să continui. Dar în clipa următoare, sau pînă îmi răsuceam o ţigară, continuarea se înfiripa de la sine. Deşi aveam în cap, şi uneori pe hîrtie, în linii mari, scheletul unei lucrări, cum se va umplea spaţiul dintre aceste linii nu ştiam niciodată. În urma unei îndelungate experienţe, am ajuns şi eu la convingerea, ca şi alţii, că puterea e intuiţie, creaţia literară, ca orice creaţie, pe lîngă calităţi de impresionabilitate şi rezonanţe adînci înnăscute, mai este şi un dar care nu ştim de unde vine. Eu, personal, cred că e un har de la Acela carele e creatorul prin excelenţă. Totuşi sensibilitatea înnăscută, puterea de intuiţie şi aşa-zisa inspiraţie, care sînt temeiurile operei literare, nu sînt de ajuns. Mai e nevoie de multă voinţă. Foarte rareori m-am aşezat la masa de scris cu plăcere, chiar cînd aveam dispoziţia necesară. Începutul e de fiecare dată greu, penibil, cel puţin pentru mine. Cînd am scris romanele, în fiecare dimineaţă simţeam un adevărat chin, uneori un fel de duşmănie să mă aşez din nou la masă. Şi mă plimbam prin cameră cîte o jumătate de ceas ori mai mult, pînă biruia voinţa de a continua».

Urmărind biografia lui Ion Agârbiceanu – după acad. D. Vatamaniuc – aflăm că în 2 iulie 1904 termină studiile la Facultatea de teologie a Universităţii din Budapesta şi i se eliberează „Absolutorium”. Vacanţa şi-o petrece, în Someş-Odorhei. De acolo îi scria lui Ilie Dăianu – director al revistei „Răvaşul” – că nu putea accepta propunerea să vină redactor la publicaţia clujeană. Spera să primească „stipendiu”, ca să-şi facă „riguroasele doctoratului în teologie” sau să se pregătească pentru profesorat. Face chiar „rugare” (cerere) să fie trimis la Universitatea din Budapesta, să studieze „filozofia, secţia naturale”. În octombrie (1904) obţine postul de „prefect de studii” (pedagog) la Internatul Vancian din Blaj. Desfăşoară activitate literară susţinută în paginile revistei „Luceafărul” şi în coloanele ziarului „Unirea”, căruia îi dă „foiţe originale”. În septembrie 1905, se înscrie la Facultatea de litere din Budapesta, secţia de limbi clasice, istorie şi română. (…) Activează în Societatea „Petru Maior” şi stabileşte legături strînse cu scriitorii de la „Luceafărul”, care recunosc în el prozatorul reprezentativ al noii mişcări literare transilvănene. La 1 noiembrie 1905, Nicolae Agârbiceanu este „absolvat de oficiul pădurilor din S. Odorhei” şi rămîne numai „vigil controlor”. În 19 decembrie 1905, «Eugen Lovinescu îl prezintă în „Epoca”, ziar bucureştean, printre „figurile literare” ale vremii, cu prilejul apariţiei volumului de povestiri „De la ţară”. Cartea se tipăreşte în Editura „Luceafărul” din Budapesta concomitent cu „Poezii” de Octavian Goga. Consacră cronici acestui prim volum de povestiri al lui Agârbiceanu: N. Iorga, în „Sămănătorul” (11 sept.), Sextil Puşcariu, în „Luceafărul” (15 sept), Z. Bârsan în „Gazeta Transilvaniei (11 nov). Agârbiceanu continuă, arată E. Lovinescu, direcţia inaugurată de Slavici în proza românească».

Vă invităm să urmăriți „Cronica” istoricului Nicolae Iorga, apărută în revista „Sămănătorul” (nr. 37, din 11 septembrie 1905): «Volumul de nuvele pe care-l dă d. Ion Agârbiceanu supt titlul „De la ţară” şi care e cea d’intâiu editură a nouei tipografii a „Luceafărului” din Pesta, nu deschide numai speranţe cu privire la talentul acelui care l-a scris, ci afirmă în chip netăgăduit acest talent. D. Agârbiceanu e, fără îndoială, un tînăr care-şi aduce aminte din ce a cetit: cutare desluşire tainică sau cutare chip falnic de haiduc cu sufletul înnegurat de nedreptăţile vieţii, dar nu stricat de ele vine de la Sadoveanu; Sandu-Aldea i-a împrumutat precizia unor amănunte de natură, şi dela Ciocîrlan are cel mai nou povestitor romîn desfăşurarea fără o anumită ţintă dramatică a unor capitole de viaţă caracteristică. Astfel de înrîuriri se înţeleg la un tînăr, şi e de lăudat cînd el nu porneşte de la o singură personalitate mai deplin lămurită şi hotărîtă decît a lui. Ceea ce trebuie să se recunoască însă e frumuseţea graiului, foarte concentrat şi de multe ori energic, chipul firesc în care se înfăţişează vorbirea ţăranilor şi poesia de care e străbătută natura acestui nuvelist. În deosebi pădurea e bine înţeleasă, iubită cu putere şi înfăţişată impunător şi tainic. Se poate zice că nici unul din tipurile d-lui Agârbiceanu nu e neinteresant pentru cetitorul obişnuit şi nefolositor pentru acela care se mai bucură pe alături şi de ştirile noui despre marea şi felurita Românime pe care le aduce acest volum.

Ici vezi pe bietul sătean pe care-l doboară la pămînt loviturile slujbaşului străin fără răspundere, dincolo ciobanul bogat în poveşti care farmecă pe copiii satului, mai departe pîndarul îndrăzneţ şi viclean care păzeşte aşa de bine holdele încît mînă la amendă şi vitele cari n’au păscut în ogor străin decât fiindcă tot el le-a dus acolo; apoi răsare faţa de întunerec a pădurarului romîn care-şi ucide domnul fiindcă a îndrăznit să vadă în fata lui o simplă jucărie de iubire, şi mai e baciul bătrîn cu băbuşca lui bătrînă, popa sărac din satul cu multe nevoi, alt popă în luptă cu învăţătorul pentru vorbe de femei şi pe care-l aduce la împăcare nevoia de şcoală nouă a satului; vezi odrasla de vînător care-şi pune în primejdie viaţa de copil numai să vadă cum se ucide mistreţul, vezi Romînul înstărit care nu mai e omul neamului său, ci omul banului, şi doftorul ţerănesc, fără arginţi, al poporului şi plutaşii maramureşeni momiţi şi omorîţi de rachiul Jidanului şi hoţul cu mîna cruntă şi inima nepîngărită, atîtea figuri care lipsiau în galeria noastră naţională». (va urma)