În monografia „Ion Agârbiceanu” (1972) – a criticului şi istoricului literar Mircea Zaciu -, autorul surprinde atât ecourile favorabile ale volumului de debut „De la ţară”, cât şi critica constructivă a lui Eugen Lovinescu: «… darul principal e evocarea existenţei umane, portretul. Partea deficitară e sondajul psihologic: „Eroii d-lui Agârbiceanu n-au suflet, sau dacă îl au, scriitorul nu l-a putut vedea şi evoca”. În schimb, el are „pătrundere a dialogului” însuşiri de povestitor, o limbă „vioaie şi expresivă”, mişcare narativă. Carenţa principală rămîne „lipsa vieţii sufleteşti şi a interesului adevărat dramatic”. Criticul se foloseşte de materia acestei proze pentru a lansa un îndemn mai general către tinerii scriitori ai momentului: „lăsaţi povestirile eroice şi romantice, lăsaţi haiducii, lăsaţi cîrciumile, căci îndărătul acestor lucruri materiale se mai află şi un suflet! Adînciţi acest suflet, şi cînd vă veţi pătrunde de viaţa sufletească a lumii acesteia, scrieţi-ne despre ea. Atunci numai ne veţi înduioşa, ne veţi mişca, ne veţi zgudui”. Apostrofa nu rămîne fără ecou în conştiinţa lui Agârbiceanu. Realitatea umană pe care o cunoaşte după 1906 era atît de sumbră, încît studiul ei psihologic îl va absorbi curînd». Reproducem povestirea lui Ion Agârbiceanu „Ulita saşilor”, apărută în Tribuna (Cluj, 1957): «În după amiaza aceea de august târziu veniam cu vărul meu Ilarie de la vie. Aduceam într-un coş piersici aurii la copt. Mireasma piersicilor mă pătrundea, cum se răspîndea din coş, şi-mi adusei aminte îndată de bunica. În copilăria mea ea aducea piersicile de la vie, şi, cînd intra cu coşul în mînă, acoperit cu o merindeaţă curată, toată camera se umplea de aroma îmbătătoare. La o cotitură a drumului Ilarie cîrmi spre uliţa saşilor. Credeam că n-a băgat de seamă şi i-am spus că nu într-acolo mi-e drumul. -Am o vorbă cu un sas, bădiţă Vasilie, şi trebuie să mă duc pînă la el. -Departe? -Către mijlocul uliţei, dar ştii că uliţa e destul de scurtă. Nu mai ştiam. N-am mai fost pe uliţa saşilor din copilărie. Era în partea de miazănoapte a satului, izolată de uliţele romîneşti. -Mi-am şi uitat, Ilarie, că avem în sat şi saşi. Nu cred să fi văzut unul de cînd am venit acasă. -Au mai rămas o mînă de oameni, bădiţă Vasilie. Mulţi n-au fost ei niciodată. Cu anii s-au împuţinat. Pînă acum se spune că au rămas pustii vreo cincisprezece case. Dar şi azi pămîntul cel mai bun, mai aproape de sat, e în mîinile lor, şi ei au viile cele mai multe. Casele de pe cele două laturi ale străzii erau îmbulzite una într-alta, masive, grele, urîte, cu geamurile orbite de obloanele vopsite într-un verde spălăcit, cu acoperişurile înalte de ţiglă veche, bătucite cu negei mari, suri, de muşchi. Porţile erau aşezate în zidul ce umplea întreaga intrare de la o casă pînă la cea vecină. La o cotitură zării turnul bisericii de pe care căzuse tencuiala de mult, arătîndu-şi pietrele sure şi umede. Ceva mă făcu să mă gândesc la un vultur golaş, bătrîn, despuiat, pe care-l văzusem odată într-o menagerie. Cînd zării turnul, mă oprii locului.

-Stai, Ilarie! -Ce este? -Eu am mai umblat pe uliţa asta. Vărul meu se opri şi mă privi nedumerit.

-Ţi se pare dumitale; poate pentru că ai mai văzut turnul bisericii. -Turnul se vede şi din uliţa noastră, dar nu aşa despuiat cum îl văd de aici. -Păi noi nu am avut şi nu avem drumuri pe aici şi nu ştim cînd ai putut umbla dumneata pe uliţa asta.

-Cît ce am vazut turnul mi-am adus aminte cum mi-a fost de frică să nu se răstoarne pe noi cînd am trecut cu bunica pe lîngă el. Ilarie se gîndi un răstimp apoi pornind la drum zise: -Cu bunica?  Se poate! Ea avea prietenă o săsoaică, o frîuă, care venia pe la noi şi uneori venia şi bunica la ea. -Da, a fost într-o primăvară, acum îmi aduc bine aminte, şi bunica venia să-i dea frîua nişte arpagic şi nişte seminţe de flori. -Se poate, bădiţă Vasilie, ştiu că pînă a trăit bunica aducea primăvara de la ea ceapă măruntă de pus în pămînt şi seminţe de flori, iar vara venia frîua şi bunica o cinstea cu caş.

-Numaidecît îmi amintii şi eu săsoaica înaltă şi uscată ca o scîndură, cu o năframă mohorîtă pe cap, adusă de spate, cu obraji suri şi încreţiţi, pe care o văzui la noi şi la ea acasă în două primăveri cînd am venit cu bunica.

-Mi-adusei îndată aminte şi de o vorbă a ei spusă la noi în tindă, cînd bunica îi dădu un caş mare.

-Vezi, jupîneasă, ce-ţi dau eu e mai mult decît ce-mi dai dumneata. O traistă de ceapă măruntă cît buricul deştiului ce-i? Dar uite ce caş mare şi frumos îţi dau eu! Săsoaica vîrî caşul în traistă şi zise: -Vai lele Iovă, ce vorbeşti aşa! Caş faşi mintenaşi (îndată); -Da la ceapă, -Cît sapi! Mi-a rămas în minte răspunsul ei pentru că bunica îl repeta de multe ori cînd vorbea de prietena ei, frîua. Ajunserăm la casa în care locuia sasul cu care avea Ilarie o treabă. -Nu intri şi dumneata? mă întrebă el. -Nu. Vreau să merg pînă la biserică să văd şi zidurile „coşteiului”. -Ce să vezi! Sînt tot atît de ştirbe, umede şi putrede cum au fost de veacuri. Spui că ai mai fost pe-aici! -În copilărie! Dar de atunci! -Bine, dacă vrei dumneata! Dar o să se supere sasul.

-Ba va fi mîndru cînd o să-i spun că am voit să văd cetatea. Rămas singur simţii în grabă umbra bunicii lîngă mine. Îmi aduceam bine aminte de întiia primăvară cînd am umblat cu bunica pe uliţa asta pînă dincolo de biserică, unde locuia prietena ei. Nu prea voise să mă iea şi pe mine căci era de dimineaţă şi era frig. Noaptea îngheţa încă … De cînd am intrat în uliţa saşilor bunica trebui să mă tragă şi să mă smucească mereu de mînă, mă uitam mirat şi oarecum înfricat la casele acele sure, mohorîte, oarbe. –Bunica, sînt pustii casele astea? -Nu-s pustii, de ce să fie? -Păi, mie-mi par că-s moarte!

-Eşti obicinuit cu casele romîneşti cu gard de nuiele, cu curţile mari. Dar n-am vazut încă nici un om de cînd umblăm pe-aici.

-Saşii stau ca boierii în casă. -Şi copiii? N-am văzut nici un copil pe uliţă.

-Păi e încă de dimineaţă şi e frig, măi Vasilică. Frig era încă, nu-i vorbă, dar mie începu să-mi fie mai frig ca pînă acum, părea că frigul cel nou intra în mine din pustiul uliţii şi din urîţenia caselor. Nici nu era parcă frig ci un fel de răcire, de frică.

Cînd am trecut pe lînga turn şi apoi pe lîngă zidul înalt, m-am înfundat cu totul în rochia aspră a bunicii.

-Ce-i, măi Vasilică? -Oare nu se răstoarnă peste noi? -Ce? -Turnul. -Am trecut de turn, -Şi zidul ăsta?

-Dac-or da cu tunurile în el, altfel nu! De cîtă vreme stă el şi nu se mai prăbuşeşte? Înaintea bisericii am înţepenit de tot. Nu mai văzusem aşa casă mare. Nu semăna a biserică. -Aşa-s bisericile saşilor, măi Vasilică, ca nişte cetăţi, nu ca bisericuţele noastre de lemn, să le sufle vîntul! Jos, aproape de biserică, pe unde treceam, am văzut coji de ouă roşii, şi pe dată parcă mi-a trecut spaima şi am simţit o căldură la inimă. -Uite, bunică, coji de ouă roşii. -Le-am văzut, şi ce-i de mirare, măi băiete? Dumineca trecută au fost Paştile saşilor. -Păi, cum? Dumneata mi-ai spus că Paştile sînt peste trei săptămîni.

-Paştile noastre, dar ale lor au fost duminică … N-am înţeles nimic. Pînă la drumul acesta cu bunica ce ştiam eu despre saşi? Vedeam vîrful turnului lor de la noi de-acasă şi auziam, de trei ori pe zi, clopotele lor. Aveau glas grav şi dogit; nu-mi plăceau ca ale noastre, care sunau limpede şi tare, mărunt şi uneori repezit, ca de grabă mare. Rar trecea pe uliţa noastră vreun sas cu plugul sau cu carul. Nu aveau pămînt în partea asta de hotar mai sărac decît doi-trei».

<span style="font-family:arial,sans-serif; font-size:10.5pt; mso-ansi-language:EN-US; mso-bidi-font-family:" times="" new="" roman";="" mso-bidi-language:ar-sa;="" mso-fareast-font-family:"times="" mso-fareast-language:en-us"="">(va urma)