Conceptul „Patrimoniul cultural în slujba comunităţii” – lansat de istoricul dr. Vasile Crişan, în anii 2000 -, ar trebui să determine cercetătorii să urmărească modul în care patrimoniul (material şi imaterial) contribuie la dezvoltarea durabilă a localităţilor. Afirmaţia prin care Agârbiceanu este „personalitatea artistică şi publicistică paradigmatică pentru destinele tribunismului” este suficient de fermă, pentru a ne convinge că orice cercetare trebuie să aibă un sistem de referinţă, o paradigmă reprezentând un filtru necesar şi oportun, decisiv pentru filtrarea mulţimii de informaţii despre marele scriitor.

Criticul şi istoricul literar Mircea Zaciu (1928-2000) afirma: „Masivitatea creaţiei, vasta ei geografie, varietatea tipologică şi îndelungata sa prezenţă în literatură îl impun pe Agârbiceanu drept unul dintre prozatorii români cei mai semnificativi, prin viziune, etos şi specific naţional”. Lecturând biografia marelui prozator tribunist Ion Agârbiceanu, am încercat să surprind paşii pe care i-a făcut, constatând faptul că în prima parte a vieţii – până la realizarea idealului naţional (în 1918) -, drumul său a fost strâns legat de câteva localităţi din Transilvania: Agârbiciu (com. Axente Sever. jud. Sibiu), comuna Cenade (jud. Alba), comuna Orlat (jud. Sibiu), com. Saşa-Bucium (jud. Alba), com.Someş-Odorhei (jud. Sălaj); cercetând opera marelui scriitor se poate uşor constata că toate contactele cu comunităţile locale s-au regăsit în povestirile şi nuvelele scriitorului. La împlinirea unui an de la stingerea din viaţă a col. Ioan V. Părean – un istoric bun cunoscător al trecutului localităţilor sibiene, editor şi autor al monografiei Orlatului – se cuvine a aminti rolul acestuia în descifrarea vieţii comunităţilor de pe aceste meleaguri, aducându-i un omagiu pentru întreaga activitate în promovarea civilizaţiei rurale din sudul Transilvaniei.  

Pentru evocarea contextului naşterii lui Ion Agârbiceanu – la finele sec. al XIX-lea -, se cuvine a preciza că Transilvania, a fost cunoscută sub diverse denumiri în ultimul mileniu: în limba maghiară ca „Erdély” (Ardeal), în germană sub numele de „Siebenbürgen”, în dialectul săsesc „Siweberjen”, iar în turcă „Erdelistan”. Un spaţiu multicultural şi multiconfesional, străjuit de arcul carpatic, care nu a cunoscut continuitatea liniară a unei administraţii, în ultimele două milenii. Prin destrămarea regatului dacic şi ulterior a provinciei romane Dacia, a fost înglobată în Regatul Ungariei şi Imperiul Austriac, o scurtă perioadă de timp fiind un stat autonom – Principatul Transilvaniei (între 1526-1699) -, sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Între 1867 şi 1918, Transilvania a fost inclusă în imperiul Austro-Ungar Dualist, în partea numită „Transleithania” (latină „Ţara de dincolo de Leitha”) – jumătatea ungară a Dublei Monarhii. Agârbiciu şi Cenade sunt primele două localităţi ce marchează destinul tânărului Ion Agârbiceanu. Situate în bazinul hidrografic al Târnavei Mari, comunităţile celor două localităţi au poziţii diferite faţă de oraşele din vecinătate. Astfel, în „Monografia judeţului Târnava Mare” (1943), în cap. „ASPECTE DIN VIAŢA SATULUI TÎRNĂVEAN – Între sat şi oraş” se consemna: «… Explicaţia acestei poziţii duale a satului faţă de oraş în judeţul Tîrnava Mare o găsim în faptul cunoscut de toată lumea, că în cadrul aceluiaş spaţiu de convieţuire trăiesc alături două neamuri deosebite ca suflet şi orizont spiritual, Românii şi Saşii, care în trecut, au fost înzestrate politic şi economic cu privilegii inegale, a căror consecinţă se poate citi astăzi, între altele, şi în poziţia satului faţă de oraş. Populaţia românească, născută şi crescută în peisagiul său, cu care se înfrăţeşte organic, ca orice populaţie cu aşezări arhaice, a avut două ocupaţii de căpetenie, din care a trăit: păstoritul şi agricultura. Ori, cum toată lumea ştie, ocupaţiile acestea impun celor care le practică un anumit fel de viaţă: viaţa în câmpul larg, cu orizonturile mult deschise, unde turmele şi cirezile să poată rătăci şi paşte în voie, iar omul să aibă pământ rodnic, căruia să-i smulgă pâinea zilnică. Prin urmare o viaţă care constrânsă de necesităţi, are predilecţie pentru aşezările mărunte şi împrăştiate de sat, cu un număr strâns de locuitori, ferindu-se de aşezările masive, cu aglomerări de populaţii, oraşele, care, prin înghesuiala lor se desvoltă astfel, într-un sens opus agriculturii şi păstoritului. Populaţia germanică de pe aceste locuri, Saşii, veniţi ca pricepuţi şi harnici colonişti din apusul cu tradiţie de oraş, au transplantat aici spiritul aşezărilor peisagiului lor, oraşul, cu toate formele lui de viaţă: diviziunea de profesiuni a muncii, organizarea muncii profesionale în bresle, comerţul şi industria. Prin urmare au venit aici animaţi de un alt spirit economic, deosebit de al peisagiului local, spirit pe care l-au continuat şi întărit în centrele populate de ei: Sighişoara, Mediaş, Biertan, Rupea, Şeica, Aţel. În acest fel, viaţa de sat şi viaţa de oraş a populaţiei germanice are o continuitate, o continuitate cu aceiaşi fizionomie şi cu acelaşi suflet. Şi dacă pe lângă aceste fapte iniţiale, care ţin cont de condiţiile permanente de viaţă ale populaţiei româneşti şi germanice, ţinem seama şi de privilegiile de care s-au bucurat în trecutul istoric aceste două populaţii, paralelismul sat românesc şi oraş devine şi mai limpede şi mai uşor de înţeles. Opriţi de a se aşeza în oraşe şi constrânşi prin aceasta să trăiască în sate sau la periferia oraşelor, românii şi-au dezvoltat viaţa paralel cu oraşul, de care se simţeau izolaţi şi străini. Nu ne vom mira, deci, dacă săteanul târnăvean, când este întrebat despre oraş, nu prea ştie ce este oraşul, ci îl vedea prin optica vieţii şi drepturilor lui de totdeauna. Iată câteva păreri asupra vieţii de oraş şi a rosturilor oraşului. I.Oraşul este satul domnilor. II.Oraşul este localitatea unde stau domnii, care duc o viaţă fără muncă. (…) Este apoi locul unde „se găseşte învăţătură multă", unde vin copii de la sat să se facă „domni", ca să trăiască „mai bine" şi „mai uşor". (…) este locul desfătărilor şi a muncii uşoare; (…) Se poate desprinde din acest fel de a se reflecta oraşul cu viaţa lui în conştiinţa săteanului, că pentru săteanul din Târnava Mare oraşul este aşezarea pe care nu o simte a lui, aproape de sufletul său, cu acelaş puls ca a lui. Săteanul se simte străin de viaţa oraşului din Târnava Mare, în care bate o altă inimă decât aceia din satul lui, pentru că oraşul nu-i ilustrează viaţa lui, cum o face Blajul de pildă pentru satele dinspre Târnava Mică, oraş crescut organic din sufletul românesc, care a ştiut să se aşeze în fruntea vieţii româneşti, să sintetizeze şi să exprime aspiraţiile româneşti. Oraşele din Târnava Mare, pentru români, au rămas pe o altă linie, firească şi ilustrativă pentru viaţa germanică, dar alături de viaţa românească. (…)».

În toate biografiile marelui scriitor, se consemnează că „bunicul dinspre tată se numea Vasile Boariu şi era originar din Agârbiciu, comună situată pe linia ferată Copşa Mică-Sibiu. Vine în Cenade ca pădurar”. Nu se precizează când s-a stabilit în Cenade, de ce a plecat din Agârbiciu şi cum a renunţat la numele „Boariu”, pentru adoptarea numelui de „Agârbiceanu”? Pe urmele lui Ion Agârbiceanu, am revizitat localitatea ce aparţine comunei Axente Sever. Primarul jr. Marius Grecu susţine – fără reţineri – că toţi cei 1269 de locuitori ai Agârbiciului (din totalul de 3690 locuitori, în 2011) sunt adevăraţi „agârbiceni”; de altfel, în toate adunările publice primarul li se adresează – cu mândrie – „dragi agârbiceni”.

Ne întrebăm, firesc: „mai există urme ale familiei Agârbiceanu, în Agârbiciu?

(va urma)