"Spălatul cu apă periclitează vederea"

În zilele noastre se găsesc tot felul de "deştepţi" care fac cercetări sociologice, din care rezultă că noi, românii, nu prea îndrăgim nici săpunul, nici pasta de dinţi, nici şamponul, că ne spălăm rar, cu economie, cheltuind mai degrabă banii pe mâncare şi băutură. O fi, căci n-am date despre comportamentul vecinilor noştri, dar sunt liniştit după ce am citit cam cum se comportau, în materie de igienă personală, francezii în vremea lui Ludovic al XIV-lea, zis "cel mare" (1643-1715). Cronicarul notează că grija de curăţenie nu era pe primul plan al unei cochete care se pregătea să plece de acasă, mai importantă fiind îmbrăcămintea. Băi nu existau, cel mai des fiind folosit ligheanul. Burghezii mai înstrăriţi puteau închiria cu ziua o cadă din aramă ori din lemn, în care să se îmbăieze, o dată pe lună, toată familia. Nu se făceau excese din acest punct de vedere, urmând exemplul nobililor de la Curte care, nici ei, nu se spălau prea des: doamna de Monteville, vizitându-o pe Christina, regina Suediei, observă că "mâinile ei erau atât de jegoase, că era imposibil să observi în ele vreo frumuseţe". Într-o broşură a vremii, intitulată "Politeţea nouă", se recomandă: "Copiii îşi vor curăţa faţa cu un şervet alb. Acesta curăţă şi lasă tenul şi culoarea în forma ei naturală. Spălatul cu apă periclitează vederea, provoacă dureri de dinţi şi catare, face faţa palidă şi sensibilă la frig iarna şi la arşiţă vara". Dacă apa este considerată dăunătoare, în schimb nu se face economie de farduri şi parfumuri: pudră de Cipru, pomadă de Florenţa, ceară de Spania, esenţe de Nisa şi Genova, lapte virginal (?), parfumuri de mosc, măghiran, scorţişoară, lavandă, apă de flori, ambră, iasomie, tuberoză, trandafir... Numai că nouă zecimi din populaţia Franţei o constituiau ţăranii, care trăiau la limita mizeriei, într-o colibă din chirpici, acoperită cu paie, compusă dintr-o singură odaie, cu pământ pe jos, cu o singură fereastră fără geam, cu o vatră, deasupra căreia se afla cârligul de agăţat ceaunul. Mobilierul se rezumă la strictul necesar: un pat, o masă şi câteva scaune grosolane, un dulap pentru "garderobă", o ladă în care sunt ţinute alimentele, străchini de lut sau de lemn, tacâmuri din tablă. Un perete subţire desparte această unică odaie de grajd. Mirosul de gunoi şi de urină împute interiorul colibei. Mai poate fi vorba, în aceste condiţii, de o minimă igienă? Nu-i de mirare că proliferau tot felul de boli, iar tratamentele erau empirice. La modă erau luarea de sânge, purgativul şi clisma. Reţetele spiţerilor erau cel puţin fanteziste şi scârboase: "Înmuiaţi în fiecare dimineaţă puţin găinaţ de gâscă într-o jumătate de pahar cu vin. Beţi timp de nouă zile şi vă veţi vindeca". Dacă bolnavul "avea zile" scăpa, dacă nu, se prăpădea după un asemenea tratament. Bănuiesc că, prin secolul al XVII-lea, nu erau mari diferenţe între modul de viaţă al diferitelor popoare europene, numai că, de-a lungul anilor, unele au avansat mai repede, altele au bătut pasul pe loc. Apa, însă, rămâne o problemă pentru mulţi, iar săpunul, un lux..