Tribuna
Astra film
Lumea ca bâlci
"Dacă nu voi fi celebră la 30 de ani, mă sinucid"
N. I. DOBRA
1382 vizualizari

În 30 aprilie a.c., actriţa franceză Anemone, pe adevăratul nume Anne Bourguignon, s-a stins din viaţă, la 68 de ani, din cauza unui cancer la plămâni. A fost şi va rămâne în amintirea francezilor ca o "figură", o răzvrătită, o nonconformistă.
S-a născut în 9 august 1950, la Paris, tatăl ei fiind un renumit medic psihiatru, iar mama, poetă de salon. De mică şi-a dorit să devină actriţă şi, la un moment dat, după tot felul de încercări ratate, a declarat: "Dacă la 30 de ani nu voi fi celebră, mă sinucid”. Iar după cum a început, se părea că se va rata. La 16 ani, frecventa o faună extravagantă din cartierul Montparnasse, al­cătuită din actori fără contracte, scenografi refuzaţi, pictori rataţi, "Banda La Coupole", cum era cunoscută prin cârciumile din zonă. Erau o replică a americanilor hippy: beau, fumau, se drogau. Anemone povesteşte într-un loc, fără să se jeneze: "Beam Whisky după Whisky, fumam LSD şi mă culcam cu toţi băieţii. Aveam un vulcan în chiloţi. Cred că, de-a lungul anilor, fără să exagerez, m-am culcat cu vreo 500 de bărbaţi".
În 1967, Philippe Garrel, un tip din gaşcă, i-a propus rolul principal într-un film pentru televiziune. El avea 19 ani, ea 17. Filmul s-a intitulat "Anemone” - de unde şi-a luat pseudonimul de scenă - şi-a fost realizat în cinci zile. Ea interpreta aproape propriul personaj: fiica unui psihiatru, bântuită de demonul aventurii. A fost debutul ei în film, unul care n-a avut cine ştie ce ecou. Dar a fost începutul, care a încurajat-o să continue. Numai că a venit anul "revoluţionar" 1968, cu studen­ţii răzvrătiţi şi Anemone nu putea să lipsească de pe baricade. S-a aflat printre cei care au ocupat sala Teatrului Odeon. "M-am îndrăgostit de pictorul Frederic Pardo, din gaşca noastră. Cu el am plecat la Marrakech, apoi la New York, unde am stat câteva luni. Acolo ne-am ataşat de altă bandă de nonconformişti. Din nou alcool, marijuana, LSD. Ceilalţi doreau droguri mai tari, heroină. Tata îmi spusese că aceasta era cea mai periculoasă. Am jurat că nu voi consuma heroină. Pentru prima dată m-am ţinut de cuvânt".
S-a întors în Franţa, nebunia revoluţionară se ter­minase, aşa că s-a gândit să reia cariera de actriţă. S-a înscris la şcoala de actorie a lui Robert Hossein din Reims, unde vestitul actor deschisese un teatru po­pular. Nu era pretenţioasă şi accepta orice rol, chiar de figurantă. Norocul i-a surâs când Coluche, un prieten, a introdus-o într-un grup de tineri care au înfiinţat o cafenea-teatru, "Le Splendid". Căutau pentru rolul fe­minin o fată cu simţul umorului, într-o comedie bufă "Moş Crăciun este un gunoi". Piesa a avut un succes ne­sperat şi Anemone s-a trezit vedetă. Avea 29 de ani, deci putea să continue. Era celebră. Piesa a rămas pe afiş timp de doi ani, ceea ce, în Paris, era o performan­ţă. Mai mult, în 1982, a fost realizat filmul cu acelaşi nume, Anemone devenind star de cinema, cu popularitate mai mare decât actriţe de comedie vechi.
Între timp, în viaţa ei personală s-au întâmplat multe: în 1979 a născut un băiat - pe care nu l-a dorit - Jacob şi nici nu ştia cu cine l-a procreat! Era gravidă în luna a şasea când s-a cuplat cu regizorul Philippe Galland. Acesta l-a adoptat şi i-a mai turnat o fiică, tot nedorită, Lily, în 1983. Ea spunea la toată lumea că nu a dorit copii, aceştia fiind o povară şi o piedică în cariera unei actriţe. Asta n-a împiedicat-o să-i iubească după ce i-a născut.
A jucat în peste 90 de filme, a fost nominalizată de cinci ori pentru Premiul Cesar, atribuit celei mai bune actriţe, obţinându-l o dată, în 1988, pentru rolul din filmul ”Le grand chemin" (Calea cea mare).
Idei de-ale ei? "Bărbaţii? Nu am iubit nici unul cu adevărat. Nişte mizerabili. Prefer femeile, dar, din păcate, nu sunt lesbiană". "Politica? Este făcută pentru debili. Eu nu mai votez." "Viitorul mondial? Lumea e pe ducă, din rău în mai rău. Nu mai este apă, solul e secat, epidemii sunt peste tot, foamete, războaie".
În 2017, Anemone s-a retras la ţară, unde s-a stins în suferinţă, fără să regrete viaţa pe care a dus-o.
Deşi a fost renumită în Franţa, abia acum, când revista Paris Match a scris despre ea, am aflat că a existat. Mai bine mai târziu decât niciodată.

 





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

marquardt

Imbunatatirea accesului..SMIS 125263

Asigurarea SMIS 125264

Transylvanian Grand Prix

Vacanta Eurotrip
espressor
paltinul
info
turboclima
Licitatie publica

accentmedia