În fundul Imperiului

Ca orice români sadea, ne place la nebunie să ne lăudăm. Ne lăudăm pe noi, că uite ce suntem, ce am ajuns, cum şi cât am muncit, ce bine ne-am „descurcat”, ce case ne-am tras, cu ce termopane, rigipsuri şi uşi de lemn natur ne-am ornat apartamentul, câte tone de murături am pus pe iarnă şi câte cisterne de rachiu/vin am produs. Ne lăudăm copiii care sunt excepţionali, de la cel mic care face grădiniţa la limba germană (de ajunge să vorbească precum odinioară saşii din Rusciori, o rogermană comică) la cei mai mari care fac 2-3 facultăţi odată (mă rog la ID, că e mai lesne), au nuştiucâte mastere în „meneciment”, marketing şi politici europene (dar încă mai aranjeaza marfa în rafturi la mall, până de va ivi Ocazia aia mare). Ne mai lăudăm cu cunoştinţele noastre, ca să vadă boul de interlocutor cu cine îţi bei berea: patroni, directori, doctori şi rudele apropiate ale acestora (am păţit odata aşa ceva, mi s-a spus: „ştii, este vărul doctorului cutare”... oau-oau, ce mai) şi, nu în ultimul rând, cu antecesorii noştri: bunici care erau fruntea satelor (de i-au declarat bolşevicii „chiaburi” şi „iesploatatori” şi i-au nenorocit şi pe ei, şi munca lor), părinţi care au fost şi ei „cineva” la viaţa lor (în funcţie de regimul politic şi grila de valori a vremii), etc., etc.
Din punct de vedere comunitar-istoric, e o problemă mai complicată cu mândria asta „de dinapoi”. Nu mai e la modă filiera daco-romană, „Decebal cel Harnic iar celălalt Traian cel Drept”, voievozii sunt şi ei fumaţi, Mircea e prea Bătrân, Ştefan prea Mare, Vlad prea Ţepeş, iar despre regii României numai de bine, ca şi când n-ar fi fost, că şi-aşa erau străini.
Dar noi, sibienii în special, am găsit ceva care să ne gâdile orgoliul şi aşa ultra-exacerbat. Rădăcinile imperiale. Hai că dacă acest „atu” al oraşului de fund de imperiu (dar totuşi, important din punct de vedere politic, militar şi economic) ar fi prilej de mândrie pentru saşi sau alte neamuri germanice, ori maghiari, ar fi explicabil. Dar pentru noi, românii, nu prea pricep. O dată, că mândria nosatră de sibieni nu are ca elemente pe marii români sibieni care au făcut ceva pentru naţia din care fac parte ori pentru comunitatea locală. Nu-i are nici pe înaintaşii germani, ori maghiari, ori slovaci ori de alte naţii „imperiale” care au mai mişcat Hermannstadt/Nagyszeben-ul pe calea cea bună a progresului. Că dacă îi întrebi pe mândrii noştri sibieni DE CE sunt ei aşa sibieni şi de ce ceilalţi (oltenii, muntenii, moldovenii, dobrogenii) sunt prăpădiţi nu ar şti ce şi cum să argumenteze, decât veşnicele bălării ci „uite cum arată Sibiul faţă de Găeşti ori Filiaşi”, ce tari am fost noi la remorca Luxemburgului în 2007, ori că ce istorie eroică a avut cetatea. Mai pomenesc românaşii noştri de spiritul gospodăresc al coloniştilor saşi, dar, dacă i-ai pune să enumere cinci mari saşi ai istoriei locale de orice fel, ar bate din buze... 
Da, sibienii noştri plâng după Imperiul Chezaro-Crăiesc şi după „drăguţil de împărat” Franz-Joseph. Ba spun că, din cauza asta, suntem mai cu moţ decăt alţii, care nu au avut imperiu ori împărat. Slab argument. Hai să fim sinceri, sibianul, ca individ, nu e mai  „bazat” decât alţii, din alte regiuni. Nu e mai cult ori mai intelectual decât intelectualul oltean ori moldovan. Numai că aici cred că s-a inventat zicătoarea „fală mare-n traistă goală”. Şi slabe şanse să ne treacă..