Fortificaţia medievală la hotarul dintre Gârbova şi Jina

– jurnalul unei cercetări arheologice –

Semn al importanţei strategice, în vatra comunei Gârbova, cu denumirea săsească semnificativă Urwegen (Drumul Vechi), există două fortificaţii: o curte nobiliară fortificată şi o biserică înconjurată cu un posibil zid de incintă. Mai mult, ruinele unei cetăţi medievale se află în hotarul dintre comunele Jina (judeţul Sibiu) şi Gârbova (judeţul Alba), pe un picior al Munţilor Sebeşului. Culmea este cuprinsă între pâraiele Dumbrava şi Râul Mare mărginită fiind, cu o excepţie, de pante abrupte. La cetate se poate ajunge din comuna Gârbova, urmând Valea Mare şi urcând pintenul muntos pe la sud. Dinspre sud, pe o şa lată de aproximativ 30 m, vine drumul de la Jina. Cetatea a fost amintită în repertoriile lui Johann Michael Ackner, Eduard Albert Bielz, Iulian Marţian şi într-un manuscris. Friedrich Teutsch a lăsat o descriere romantică a ruinelor cetăţii vechi („alte Burg”). Zidurile late de 2 m se păstrau pe trei laturi, ceea ce a permis reconstituirea dimensiunilor: 80 m lungime şi lăţimea de 20 m. Mai târziu, Kurt Horedt includea cetatea în rândul celor de graniţă. Ea a fost pomenită în mai multe sinteze istorice. Mai mult s-a ocupat de descrirea, tipologizarea şi datarea cetăţii Gheorghe Anghel, din studiile căruia am luat informaţii primare. Din traseul zidurilor de incintă s-au păstrat până astăzi, în stare relativ bună de conservare, latura lungă de la de vest şi cea scurtă de la sud. Latura de la nord, de închidere a fost în întregime distrusă. Se observă unele fragmente de ziduri şi pe latura de est. Gheorghe Anghel a văzut la sud, în zona exterioară a  porţii, două adâncituri şi o grămadă de pământ pe care le-a interpretat ca un complex de barare a intrării în cetate. Aceluiaşi autor îi aparţin şi alte informaţii obţinute în urma unor observaţii de teren. Cetatea are formă cvasi-elipsoidală, cu lungimea de 90 m, iar lăţimea maximă este de 30 m. Intrarea este marcată de ziduri adosate. Zidurile au fost amenajate din piatră de carieră (faţa zidurilor) exploatată la faţa locului şi pietre de râu întergi sau sparte. Astfel amenajate, zidurile de incintă au lăţimea cuprinsă între 1,60 m şi 1,80 m. Latura de sud, mai expusă atacurilor, a fost lăţită până la 2,70 m. În urmă cu un secol, zidurile din zona intrării se păstrau până la înălţimea de 4 m.La fel le-au apreciat şi istoricii ulteriori fără a lua în calcul prăbuşirile ulterioare.
Obiectivul minimal al săpăturii arheologice  a fost cercetarea şi descrierea zidurilor păstrate, în special a intrării de la sud afectată de construirea unui drum forestier şi a celei secundare de la vest, puţin vizibilă azi. Şantierul arheologic nu a fost finanţat. Am beneficiat de ajutorul a doi voluntari, pensionarii Crăciun Gheorghe şi Werner Fink din Sibiu.
Săpătura arheologică a dezvelit feţele intrării de la sud, apoi s-a extins spre sud unde se bănuia existenţa unor şanţuri de barare a drumului de intrare. Alveolarea şi mica ridicătură de pământ învecinată s-au dovedit a fi forme naturale sau lucrări însoţitoare ale drumului modern. Am încercat să intersectăm traseul zidului de incintă amenajat direct pe stâncă spre nord-est apoi am dezvelit urmele porţii pietonale de la vest.
Sistemele de intrare sunt amenjate după regulile specifice apărării, cu suprafaţa expusă inamicului căt mai mică. Poarta principală de la sud se deschidea într-un zid lat de 2 m. Spre exterior deschiderea este lată de 2,70 m. Spre interior, pe un segment lat de 0,90 m al zidului, deschiderea s-a lăţit la 3,15 m.
Poarta secundară de la vest este dublu evazată. La exterior pe o grosime de 1 m a zidului, deschiderea are la exterior 1 m şi la interior 1,07 m. Spre interior pe lăţimea de 0,77 m deschiderea se lărgeşte la 1,60 m spre exteriror şi 1,75 m spre interior. Pragul porţii este pavat cu pietre de râu.
Raportând observaţiile actuale la cele mai vechi remarcăm că nu există sistem defensiv de blocare a intrării de sud de tipul şanţului sec şi al valului de pământ; nu există urmele unei construcţii interioare sau exterioare în zona porţii de sud. Acolo se află groapa unor căutători de comori în exterior şi  grămezi din blocuri de piatră rezultate din demolare în interior; în interiorul incintei sunt gropi de extracţie a pietrei pentru ziduri şi nu urmele unei cisterne; segmentele de zid dinspre sud-vest, sud şi sud-est s-au prăbuşit fiind amenjat direct pe stânca în care s-a tăiat un profil şi în pantă abruptă. Lăţimea zidului măsurată la sud-vest după amprentele de morar şi pietre de pe stâncă este de 1,80 m.
Materialul arheologic nu este bogat, firesc într-o aşezare locuită sporadic,dar este semnificativ pentru datare: un vârf de săgeată descoperit în exteriorul porţii de la sud; fragmente de vase medievale descoperite în interiorul cetăţii, în zona porţii secundare, în stratul de dărâmături; o oală fragmenară ornamentată cu caneluri ; un fragment din gura unei oale cu diametrul de 12 cm şi buza rotunjită; fragmente de la două sau trei oale cu buza lăţită; un fund de oală cu diametrul de 9 cm. Oalele sunt arse oxidant şi oxidant în exterior şi reducător în interior şi au peretele relativ subţire. Majoritatea au urme de ardere în bucătărie.
Depunerile stratigrafice din secţiunea practicată la intrarea secundară au scos în evidenţa un singur nivel de construcţie. Terenul din zona porţii de sud a fost afectat de săpături moderne, iar la nord-est nu s-a format decît un nivel superficial de depunere arheologică peste stâncă.
Materialul arheologic poate data funcţionarea cetăţii, în general, între secolele XIV-XV, admiţând depăpăşirea cu puţin a hotarelor celor două secole. Datarea în secolele XIII-XIV nu este justificată nici documentar, nici strategic, iar materialul arheologic datează perioada de funcţionare şi de demolare. Despre o datare mai timpurie nici nu poate fi vorba. Cetatea făcea parte din amplul sistem defensiv antiotoman închegat în timpul lui Sigismund de Luxemburg, în zona de sud a Transilvaniei şi finalizat la mijlocul secolului al XV-lea cand regele Matia Corvinus arendează saşilor sibieni fortificaţiile mai importante din defileul Oltului şi pe cele din zonele de pădure, începând de la Breaza până la Piatra Roşie, în hotar cu Ţara Haţegului. Din sistemul de apărare făceau parte şi fortificaţiile ridicate în mediul de locuire românească de la Racoviţa, Tălmăcel, Căpâlna, Pianul de Sus, Piatra Roşie (Luncani).

Petre Beşliu Munteanu.