logo
FITS
Amintiri de soldat: Cum mâncam noi în armata lui Ceauşescu (3)

 

Din bucãtãria tradiționalã cazonã

 

Bun, v-am aburit pânã acum cu povești despre veselari, oale, sãli de mese, cartofi și bonete date jos din cap în doi timpi, dar despre CE mâncam, adicã pardon, bãgam la maț adicã, pardon, potol, nu prea am detaliat. Cert este cã „meniul zilei” îl aflam când mergeam cu oalele la regiment, unde era afișat la intrare, ca sã nu spunem cã nu am fost preveniți.        V-am spus, la finalul episodului trecut, cã aveam mic dejun, supliment, dejun și cinã. Tot anterior v-am spus cã mâncarea era de trei feluri: de mâncat, de nemâncat, și deloc.

Sã ne reamintim: dimineața aveam „micul dejun”, pe la 10 aveam suplimentul, pe la amiazã aveam dejunul, iar seara, cina. Micul dejun era cam similar cu cina.

Vesela era din tablã zincatã: cãni pentru ceai, cãni pentru ciorbã, farfurii. Avantajul era cã mâncarea se pãstra caldã mai multã vreme, și nu se spãrgeau. Tacâmurile se compuneau din linguri și atât, cã soldatul român ori era considerat prea idiot sã foloseascã un obiect așa de sofisticat precum este o furculițã, ori prea periculos pentru a i se lãsa pe mânã o chestie cu cinci coarne ascuțite, care poate fi, în mâini experte, nu doar o unealtã prin care duci mâncarea la gurã, ci și o armã redutabilã (paradoxal, aveam voie sã purtãm baioneta din dotare și la budã, dar nu te pui cu logica logisticii cazone). Sau era doar o chestie de diferențiere ierarhicã: tovarãșii și tovarãșele cadre aveau drept de furculițã (cum aveau drept și la farfurii din ceramicã), iar soldatul, fiind doar soldat, se descurca și cu lingura, cã ãsta era destinul lui, sã se descurce, cã nu mai e la mã-sa acasã. Aveam și sare, din aceea gemã, de care pui în butoiul cu varzã. Ne-finã, ne-iodatã. Dar era. Bunã și aia.

Ce spuneam? Cã erau mâncãruri de mâncat.

 

Pâinea. Poate spune cine ce vrea, pâinea „de armatã” era excelentã. Rotundã, micuțã, din secarã. Extrem de gustoasã și hrãnitoare. Porția la o masã era un sfert de persoanã, dar, dacã erai bãiat isteț, îți mai fãceai provizii sau, când erai de serviciu la adus pâinea, îți mai alocai o bucatã așa, cu voie de la bec. Pâinea o țineam într-o ladã din tablã, cu capac, care, dacã ar fi fost verificatã igienico-sanitar acum, ar fi fost caz de carantinã în toatã localitatea. Dar cui îi pãsa? Era pâine? Era. Puteam mânca din ea? Puteam. Tot ce vã pot spune e cã nu avea coloranți, nu era umflatã cu pompa, nu era o glumã vândutã pe post de pâine, cum gãsesc în multe magazine cu nume.

Și uscatã era bunã. O puneai pe soba de la „veghe” pânã prindea o crustã uscatã și se muia pe dinãuntru. Apoi o condimentai cu sare. Apoi beai apã. Și tot așa, pânã trecea foamea. Erau bake-rolls-urile serviciului de gardã. Hand-made, eco și bio...

 

Ceaiul

 

Da, era un fel de apã fiartã cu aromã de zahãr ars. Poate era în el și ceai-ceai. Bromurã nu era, sigur. Toatã povestea asta cu bromura din ceai pentru ca sã nu ți se facã de oarece (cã, teoretic și regulamentar, nu aveai cu cine) cred cã era o poveste nemuritoare. Pentru cã oricum erai, dupã o zi de tot felul de instrucții, pregãtiri de luptã, munci utile sau idioate și bãtãi de pas de defilare, rupt de obosit, iar visul tãu (veșnic neîmplinit) era ori sã mãnânci pânã pleznești, ori sã dormi pânã la liberare. La ce mai era nevoie și de prafuri anti-fãcut de oarece? Era o investiție inutilã. Cel puțin noi nu am beneficiat de așa ceva, deși toți unchii, tații, verii sau bãtrânii din gașcã ne avertizaserã. Dar ceaiul era bun. Încercați, de exemplu, iarna, când ãlea de la știri se duc la Cuca Mãcãii cea înzãpezitã pânã sub acoperișuri, sã urle „live” cã „iad”, cã „Siberie”, cã „efectiv”, sã mergeți în fundul grãdinii. Stați acolo trei ore și admirați peisajul. Dupa 35 de minute vã îngheațã mâinile și urechile. Dupã cam o orã, simțiți cum „vã ia” și de pe la picioare. Restul de douã ore petrece-l încercând toate metodele de a te oarecum încãlzi, cã oricum o faci degeaba. Dupã trei ore ești parte din decor. Adicã încã o chestie înghețatã. Apoi vin eu și-ți dau o canã din aia cu ceai din ãla. Îl iei cu amândouã mâinile, cã altfel nu poți, degetele sunt niște crenvurști congelați și nu-și fac treaba, dar cana aia de metal cu toarta strâmbã, caldã spre fierbinte, le dezgheațã și ți-e bine. Iei un gât de ceai și îi simți cãldura cum îți readuce la viațã tot interiorul ãla al tãu de-l știai de la orele de anatomia-fiziologia și igiena omului. Și spui „Ahhhh, bãga-mi-aș (...), bun îi!”. Și e bun.

 

Marmelada

 

Se servea pe post de „supliment”. O ladã la un pluton. Marmeladã din prune adevãrate. Bunã de pus pe pâine. Cu resturi de sâmburi prin ea, dar, erai atent. Cam nepopularã printre soldați, dar mie îmi plãcea.

 

Brânza

 

La cum arãta și puțea, acum ar fi apãrut pe prima paginã a ziarelor, la rubrica aia cu inspectori de la Protecția Consumatorului, „au fost retrase de la vânzare”, „caracteristici calitative neconforme”, sau pe feisbuc la „Revoltãtor! Uite ce li se dã de mâncare! Share daca ai o inimã de român și ai avut și tu o mamã!” Dar nouã ne plãcea. Puțea amarnic, dar puțea a brânzã. Unii spun cã se mai plimbau și șobolanii prin zona unde ea, brânza, își fãcea veacul, dar nu cred, era prea sãratã ca sã atragã alte ființe vii cu excepția soldatului. Era și mucegãitã, da' ce, camembertul nu e? Plus cã, în magazinele „din civilie”, nici mãcar din asta nu mai gãseai... Pâine neagrã cu brânzã sãratã, era un meniu acceptabil de hranã rece.

 

Conservele

 

De pateu sau pește. Servite la supliment. Regulamentar, o cutie la patru persoane. Real, o cutie la nouã persoane, pentru cã veteranii gradați își trãgeau câte o cutie fiecare. Sau douã. Îți ajungea, așa, sã iei o datã „cu pitã”, vorba ardeleanului. Poate îți venea rândul și sã mai „scapi” cu ceva de pe fundul conservei. Era drept? Era. Cã de îți exprimai oarecari pãreri cu privire la modul de împãrțire, imediat te trezeai cu „ce-i bibane, ai tupeu?” „Comentezi?” plus întreruperea „executãrii servirii suplimentului” pentru o sesiune de salturi și târâșuri și drepț-culcaturi, ca sã-ți intre în cap cã tov. caporal are dreptul sã mãnânce mai mult decât soldatul neinstruit.

Rarissim și prin bunãvoința unui subofițer „de-al nostru” (adicã din cei care riscau sã ne trateze ca pe, totuși, niște ființe umane) cu riscul sã fie luat la ochi de superiori cã „te-ai dat cu soldații!”, mai prindeam câte o conservã cazonã de fasole cu carne. Imaginați-vã conservele din comerț de „costițã cu fasole”, dar mult mai mari și mult mai consistente. Și mai gustoase. O împãrțeam frãțește (știam cum, vorba aceea, lecția cu „nouã la o conservã” ne-a fost, uite, de folos) și ne delectam. Era bunã. Nu destulã, dar bunã pentru cã exista și pentru cã, iatã, am avut și noi parte de un deliciu al simțurilor gustative. Sau eram doar prea flãmânzi.                  

<span style="font-family:arial ce,sans-serif; font-size:9.0pt; mso-ansi-language:RO; mso-bidi-font-family:" arial="" ce";="" mso-bidi-language:hi;="" mso-fareast-font-family:"arial="" mso-fareast-language:zh-cn"="" lang="RO">(va urma





comentarii
1 comentarii

Așai, atunci am fost bucuroși cã am primit ceva de mãncare (la UM-01478 Brãila, in 1980-1981), nu ca acuma. Acuma fiecare are numa pretentii, și multe alimente se aruncã.
Sanchi Balamuc
01.04.2018 21:49
Din aceeasi categorie
sevis

turboclima

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
Covoare
Licitatie publica

accentmedia