Greaţa care ne–amărăşte viaţa

Ştiţi de ce nu mai citesc aproape deloc ziare, iar la tv mă uit pe sărite? Fiindcă mă enervează, mai mult decât "analiştii" şi comentatorii, reclamele cu Prostamol, Plăcerea Alintaromei (?) şi aparatele de subţiat buci, iar în presa scrisă sunt tot mai puţini meseriaşi autentici, pe mâna cărora să mergi. Nu mai departe decât în urmă cu câteva zile, la Antena 3, Mircea Badea a avut una din tot mai desele lui crize de isterie - care se manifestă cu chiote, strâmbături din gură, ochi şi urechi, mişcări spasmodice din mâini, umeri, buric şi sprâncene - cu referire la filmul american "The Hurt Locker", care a câştigat Premiul Oscar, râvnit de cineaşti precum Premiul Nobel de literaţi. Insul zicea că l-a văzut şi nu i-a plăcut, dar nu numai atât, l-a chiar oripilat, declarând cu scrâşnete din dinţi că de mult n-a mai văzut un asemenea film mizerabil. L-am ascultat fiindcă, pentru câteva minute, a renunţat la subiectele lui predilecte: Traian Băsescu şi Emil Boc, pe care îi bălăcăreşte în toate felurile, ca la uşa cortului din care se trage, furios că aceştia îl tratează cu flit, ca pe goangele din bucătăriile nespălate. Nu mică mi-a fost surprinderea să citesc, într-o revistă serioasă precum "Dilema veche", un articol elogios la adresa aceluiaşi film, semnat de Cezar Paul-Bădescu, din care reproduc doar finalul: "Combinaţia dintre adrenalină, fineţe a observaţiei şi momentele de poezie face din «The Hurt Locker» un film pur şi simplu memorabil".
Ce să mai crezi atunci când te afli între două păreri diametral opuse, aşa că am împrumutat DVD-ul cu respectiva peliculă, care a fost distribuit - după un obicei mai nou - împreună cu "Gazeta sporturilor". Fără să mă cred critic "de specialitate", zic din postura de spectator că este un film superior celor cu care ne asediază americanii de 20 de ani încoace, dar inferior altora distinse cu prestigiosul trofeu (vezi Amadeus, Dincolo de Africa, Plutonul, sau mai vechile Pe aripile vântului şi Casablanca). Pe scurt, sergentul William James este trimis în Irak ca expert în dezamorsarea bombelor, meserie pe care o face cu pricepere şi pasiune, într-o lume străină şi, nu o dată, ostilă, prilej pentru regizoarea Kathryn Bigelow de a lansa câteva teme de meditaţie despre oameni şi viaţa lor, despre situaţii limită, dar nici prea multe şi profunde, pentru că americanii care merg la cinema n-au nici timp, nici chef şi nici destulă inteligenţă pentru a avea acces la metafizică.
Cum vă spuneam la început, nu mai cred sută la sută în nimic din ce aud sau citesc, ca să evit greaţa care ne-amărăşte viaţa, încercând să-mi menţin echilibrul interior, de care avem tot mai multă nevoie într-o lume aiurită şi manipulată, cu sau fără bună ştiinţă, de inşi care şi-au făcut din asta o profesiune.
.