n Suntem în săptămâna a 9-a după Rusalii. Sf. Ev. Matei, în pericopa evanghelică a acestei săptămâni (Mt 14,22-34), ne prezintă o minune plină de semnificaţii.
După ce Mântuitorul a sătu­rat, în mod minunat, mulţimile care îl ascultaseră o zi întreagă în pustie, cu cinci pâini şi doi peşti, a silit ucenicii să urce în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt. "Iar El s-a suit în munte, în singurătate să se roage." Dar, pe la miezul nopţii, o furtună puternică s-a ivit pe mare şi corabia a fost învăluită de valuri. Deodată, în toiul spaimei şi al furtunii a apărut, venind pe mare ca pe uscat, Mântuitorul Iisus Hristos. Văzându-l, ucenicii s-au înspăi­mântat, crezând că este o nălucă, o fantomă. Iisus, însă, le-a vorbit, zicând: "Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino!" La aceste cuvinte, Petru s-a aruncat în apă şi a pornit spre Iisus. Dar în timp ce mergea spre el pe apă, vântul sufla puternic, iar valurile îl ridicau şi coborau, producându-i neîncredere şi spaimă. De aceea se îndoieşte în sufletul său că mai poate ajunge la Iisus. Mai mult, e gata să se scufunde şi de aceea strigă: "Doamne, scapă-mă!", iar "Iisus întinzând îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit şi vântul." Iar ucenicii s-au închinat Lui zicând: "Cu adevărat Tu eşti Fiul Lui Dumnezeu".
Din descrierea faptelor, ob­servăm că problemele pentru Petru au început să apară în momentul în care nu s-a mai uitat la Iisus şi nu s-a mai încrezut în cuvântul Lui. El s-a uitat la valuri, la apă, la vânt; mai mult a privit în sine, în inima sa temătoare, în loc să privească spre Iisus, cel care îl chemase. A devenit preocupat de alte probleme, precum vântul, apa... uitând esenţialul, respectiv pe Iisus Hristos.
Şi noi, oamenii în această lume, trebuie să facem faţă tuturor furtunilor vieţii. Nimeni, în această viaţă, nu este scutit de necazuri şi probleme. Iar secretul supravieţuirii în mijlo­cul furtunii ne este dezvăluit chiar prin intermediul acestei minuni, respectiv că în neca­zurile şi încercările vieţii nu trebuie să ne luptăm singuri cu aceste probleme, fiindcă suntem vulnerabili şi putem fi dobor]ţi de frică. Ci trebuie să ridicăm privirea la cer şi să ne punem nădejdea în Dum­nezeu, cel ce poate potoli cea mai teribilă furtună.
Cu alte cuvinte, atâta timp cât credinţa noastră rămâne vie şi neclintită în Dumnezeu, putem fi salvaţi tocmai pentru că El ne ajută să trecem peste toate aceste încercări. Când însă credinţa slăbeşte, atunci începem să ne cufundăm în nesi­guranţă, disperare, teamă.