Tribuna
Teatrul din Sibiu, înainte de a fi "Radu Stanca"
Dumitru CHISELIŢĂ
5300 vizualizari
Teatrul din Sibiu, înainte de a fi
O vizită „de lucru” la actorul - pensionat - Teodor Portărescu (despre care am scris nu de mult) mi-a readus în memorie perioada când teatrul sibian, chiar dacă ne-”Naţional”, ne-”Radu Stanca” şi ne-organizator de festivaluri internaţionale, era, aşa micuţ şi ”de provincie”, un loc de neocolit pentru cei care doreau, în acelaşi timp, să primească şi cultură, şi bună dispoziţie. Vremea când lumea avea mai puţine fiţe, dar mai mult bun-simţ, când actori „cu nume” sau cel puţin cu darul de a smulge aplauze şi a ridica sala în picioare la finalul piesei erau acolo, pe scenă. Pentru că teatrul sibian s-o fi născut odată cu Martin Hochmeister care a transformat Turnul Gros în sală de spectacole, o fi acum în culmea gloriei cu spectacole de regizori celebri ai genului ca Zholdak, Purcărete, etc, o juca în hala dezafectată de la Balanţa (o fi ştiind Atelierul „Speciale” din Secţia a II-a ce a ajuns?) dar să nu uităm că între cele două „puncte” a existat ceva. Un trecut care, pare-se, este aruncat la gunoi. Nu ştim de ce, dar sugestia ar cam fi că DOAR de ceva vreme la Sibiu se face teatru, restul fiind ne-avangardist, ne-FITS-ist, nedemn de menţionat.
De exemplu, cauţi ceva despre istoria teatrului sibian. Da, avem primele repre­zentaţii medievale, avem, desigur, pe Hochmeister, pomenit mai mult ca să dea bine la pedigree-ul germanic local, dar fără a se spune că, de fapt, era tipograf ori că ziarul său se numea „Theatral Wo­chen­blatt” ori că fiul său s-a numit la fel, ori că cel care a înfiinţat teatrul la Sibiu NU are placă memorială pe casa sa din Piaţa Schiller. La fel, Radu Stanca, cel care „dă” numele teatrului sibian este citat pe pagina web a TNRS doar ca „unul dintre cei mai interesanţi autori” şi că „şi-a legat numele de Sibiu” ca „regizor, fondator de teatru şi şcoală”. Aşa de apreciat încât NU îşi regăseşte numele pe frontispiciul teatrului  sibian şi naţional. La fel, pe aceeaşi pagină web, se ignoră total numele actorilor din „garda veche” şi mai puţin veche, stagiunile „istorice” ori imaginile de epocă. Puteau avea un loc, pentru că teatrul sibian a trăit, a făcut artă, a dat spectacole şi actori de excepţie cu mult înainte de Festivalul Internaţional, de anul 2007 sau Galele UNITER. Înainte de Purcărete a fost Radu Stanca. Înainte de „Faust” au fost „D'ale Carnavalului” şi înainte de Ofelia Popii a fost Ion Besoiu, Sebastian Papaiani, Virgil Flonda. Uite, din cauza ascunderii sub preş a istoriei care nu ţine de „deceniul măreţ”, vom recupera aici câteva file din istoria teatrului sibian, înainte de a fi „Naţional” şi „Radu Stanca”.

Vasile Brezeanu

Născut la Piteşti, pe 17 august 1894, a debutat în 1909, ca figurant în „Apus de soare”, la „Naţional”-ul bucureştean şi a devenit actor „profesionist” la 1910. Ajunge la Sibiu în 1948, trimis de directorul general al teatrelor, Ion Maican, pentru a înfiinţa un teatru profesionist, cu o trupă stabilă. Un an mai târziu, în februarie 1949, teatrul sibian, aflat atunci în incinta Turnului Gros (Sala Thalia) a fost devastat de un incendiu violent, arzând complet. Teatrul  „de Stat” se mută în proaspăt naţionalizatul cine­matograf „Apollo”, inaugu­rarea festivă având loc la 9 decembrie 1949. Prima piesă a stagiunii: „O scrisoare pierdută”, regizată de  Radu Stanca, Brezeanu jucând rolul lui Ghiţă Pristanda. În stagiunea următoare, 1950 - 1951, Vasile Brezeanu a mai „fost” Nae Ipingescu, („O noapte furtunoasă”), primar (în „Revizorul”), Gusi („Hagi Tudose”, spectacol distins cu Premiul de Stat),O'Nelly („John, soldatul păcii”) Jemănaru („Cetatea de foc”) marchizul Ferlipopoli („Hangiţa”), Richter („Viaţa începe din nou”). În stagiunea 1953-1957, Vasile Brezeanu joacă în „Trei surori” de Cehov, „Avarul” de Moliere (i-a fost şi regizor), „Hangiţa”, „Avarul”, „Harap-Alb”, ”Cita­dela sfărâmată”, „Căsătoria” „Casa inimilor sfărâmate”, „Hanul de la răscruce”, „Maria Stuart”, „Bolnavul închipuit”, „Şcoala neves­telor” şi „O scrisoare pier­dută”. În total, între 1948 şi 1960, Brezeanu a jucat, la Sibiu, în 26 de  roluri, din care 15 principale. Pe 13 martie 1953, Teatrul de Stat din Sibiu organizează un eveni­ment omagial în cinstea lui, la împlinirea a 40 de ani de activitate teatrală. În acelaşi an, este decorat cu „Ordinul Muncii”, iar în 1958 primeşte titlul de „Artist Emerit”. La 50 de ani de activitate artistică, în ianuarie 1961, Brezeanu este din nou sărbătorit pe scena teatrului.
A murit la 26 februarie 1968, la Sibiu, fiind îngropat alături de soţia sa, Rada „Didi” Brezeanu, în Cimitirul Municipal din Sibiu, intrarea a doua, r]ndul 5, al 5-lea morm]nt de la zidul ce mărgineşte cimitirul, lăsând în urmă, pe lângă o carieră artistică de excepţie, şi două cărţi: „Treizeci de ani în teatru” şi „O viaţă de actor”. Şi multă uitare din partea urmaşilor săi, oameni de teatru sau nu. Pentru sibienii anilor 2000, Vasile Brezeanu nu a existat, chiar dacă (şi) graţie lui, au acum un teatru. 

Actori uitaţi, filme neuitate

A fost o perioadă în care teatrul se făcea în... teatru. În care lumea mergea la „A­genţia teatrală” de pe Bălcescu (lângă „Fran­zelărie”, devenită desigur, fast-food) pentru a lua biletul care le garanta că, atunci când se vor aşeza pe scaunul din sală sau în „loja” de la balcon, vor avea câteva momente care să le mai sfâşie cenuşiul cotidian al erei stupid-comuniste. Că vor râde sau plânge, aşa cum râd şi plâng cele două măşti încă aflate pe faţada fostului cinema „Apollo”. Da, era un teatru mai „populist”, dar mai apropiat de om şi tocmai de aceea merituos, pentru că ostoia şi întreţinea setea de cultură. Pe atunci piesele de teatru erau „de”, nu „după”, se juca normal, nu la limita grotescului, iar publicul mergea la spectacole pentru prestaţia actorilor, nu pentru clopoţeii agăţaţi de numele unor regizori „în cărţi” sau „de top”.
 
La fel, în căutarea noastră în a „recupera” trecutul tea­trului sibian nu am găsit nimic pe pagina web a TNRS, despre foştii actori care au, cum s-ar spune acum, „performat” pe scena „noastră”. Veţi spune că nu are importanţă, că suntem în „deceniul măreţ” al FITS, că „Capitala Culturală Euro­peană 2007” şi că piesele de odinioară de la Teatrul „de Stat” erau ne-umblate pe la UNITER, ne-premiate, ne-ovaţionate în exterior, ne-nuştiucum. Da, dar la teatru te simţeai ca acasă. Erai spectator. Unul care era la propriu, nu ca în noile statistici în care, la panara... pardon, spectacolele în aer liber apar la numărătoare şi cei care se plimbă întâm­plător prin zonă. Uneori aveai impresia că actorii sunt aşa de apropiaţi de tine încât te aşteptai ca, după spectacol, să te ia pe după umeri şi să mergeţi la bere cu toată gaşca. Au fost spectacole la care sala râdea în hohote, „din cauza” unui Constantin Stănescu, Mircea Hân­doreanu, Ovidiu Stoichiţă, Ion Ghişe, Avram Besoiu, Kitty Stroescu, Radu Basarab  sau Alexandru Bălan. Au mai fost spectacole care pot oricând intra într-o antologie a disidenţei anticomuniste, încât te mirai, după cele ce se spuneau pe scenă, că dubele miliţiei stau, înco­lonate, la ieşire, ca să ridice tot, actori, regizori, scenografi, maşinişti, spectatori... Dar toţi aceşti actori au fost uitaţi. Nu-i aşa, erau „de provincie”, pentru un public cu gusturi de provincie care râdea la poante cu două înţelesuri, nu priveaula chestii de Purcărete doar pentru că e vorba de Purcărete, deşi nu pricepe nimic.

...Şi aceşti actori de provincie au ajuns mari. Sau nu. Totuşi, cinematografia românească e plină de ei. Să vedem.

Vorbind de actori sibieni şi filme, automat ne lovim de un nume: Ion Besoiu. O filmografie de 82 de titluri (care ar umple paginile ziarului doar pomenindu-le) şi menţionare iar zero pe pagina web a TNRS, deşi teatrul din Sibiu a fost rampa sa de lansare. A fost directorul teatrului „Lucia Sturza Bulandra” din Bucureşti. Acum, e căutat de presa locală sau centrală mai mult pentru a se afla picanterii din viaţa personală. „A, da, Jimmy Besoiu”, mai auzi pe la terasele din centru, de ai impresia că 90% din Sibiu s-a bătut pe burtă cu el, apoi citeşti, în Adevărul, că „Teodor Portărescu, un actor mai mare ca Besoiu” (ediţia din 16 august 2009). Da? Care actor era mai mare? Pacino sau De Niro? Iordache sau Dinică?, Amza Pellea sau Dem Rădulescu? Interesant este că între câte neveste a avut şi cum era viaţa în teatrul sibian în anii '60, primează primele. Inte­resant...
Alţi actori. Sebastian Papaiani, care a avut şi el perioada sa sibiană: 61 de titluri de filme conform IMDB. Şi nici actorii, să le spunem „mici”, adică ne-migratori la Bucureşti, nu au fost ocoliţi de rolurile cinematografice. Menţionăm, de la început, că ceea ce vom cita aici este incomplet,deoarece nu este încă nicio dată de baze completă a cinematografiei româneşti. Filmele româneşti cu cei mai mulţi actori sibieni au fost, evident, cele „ardeleneşti”: „Horea” sau „Blestemul pămîntului - Blestemul iubirii” ori mai actualul „Întoarcere la dragostea dintîi”) unde găsim nume ca Teodor Portărescu, Nae Floca-Acileni, Costel Rădulescu, Dan Turbatu, Mircea Hândoreanu, Avram Besoiu, Nicolae Albani, Radu Dobre Basarab, Paul Mocanu, Constantin Stănescu, Livia Baba, şi mai „tânărul” pe atunci (şi regretatul) Virgil Flonda. La fel, filmografia actorilor „vechi” sibieni continuă: Nae Albani („Când trăieşti mai adevărat”, „Croaziera”, „Încrederea”, „Glissando”, „Drumeţ în calea lupilor”, „Senatorul melcilor”), Avram Besoiu („Trei zile şi trei nopţi”, „Dragonworld”), Costel Rădulescu („Frumoasele vacanţe”, „O lacrimă de fată”) Nae Floca-Acileni („Cine mă strigă?”), Radu Basarab („Ştefan Luchian”, „Flăcări pe comori”), Paul Mocanu „(„Răsună valea”), Constantin Stănescu („De ce trag clopotele, Mitică?)”, Livia Baba („Baltagul”, „Mihai Viteazul”, „Drumul oaselor”, „La capătul liniei”, „Întoarcerea din iad”, „Iacob”, „Începutul adevărului - Oglinda”),  Virgil Flonda („Artista, dolarii şi ardelenii”, „Trandafirul galben”, „Întîl­nirea”, „Ochi de urs”, „Totul se plăteşte”, „Noi, cei din linia întâi”, „Drumeţ în calea lupilor”, „Mircea”, „Coroana de foc”, „A unsprezecea poruncă”,  „Dumnezeu s-a născut la sat”) sau Mihai Bica (fost director al teatrului, om dintr-o bucată, despre care la Sibiu se tace cu graţie), cu „O vară cu Mara”, „Dragoste şi apă caldă”, „E pericoloso sporgersi”, „Hara­babura” (nemenţionat, dar el cred că e) şi „Portretul luptă­torului la tinereţe”. Iar atât numele, c]t şi lista, vor rămâne deschise. Apropo, mulţi fac caz de rolul actualului director al TNRS, Constantin Chiriac, jucat în „Moromeţii”: Nilă. Ceea ce se ştie ceva mai puţin, e că a avut un rol şi în „Fapt divers”, film turnat aproape în întregime la Sibiu: era, dacă nu mă înşel (c]nd au „dat” filmul la B1 era ceva ani în urmă), băiatul de la „Autoservice” (cel din Ştrand) luat ostatic de doi răufăcători.
Nu că ne-am lăuda, dar singurele „recuperări” din viaţa teatrală sibiană (cel puţin pentru marele public cititor) au fost făcute în Tribuna, mai ales prin amintirile colegului N.I Dobra, care, sperăm, dacă tot a ajuns la frumoasa vârstă când ai timp de scris cărţi, ar putea să „scoată” şi ceva cu amintiri teatrale sibiene. Nu de alta, dar e mult loc gol...


La final, „Fără supărare” - revista sibiană

Da, Sibiul a avut şi spectacole locale de revistă. Unul din ele s-a numit, împăciuitor, „Fără supărare”. S-a jucat, evident, pe scena Teatrului de Stat Sibiu, începând cu anul 1957. „Locomotivele” spectacolului: Teodor Portărescu şi Vasile Bojescu, ajutaţi” de Maria Vodă. Era un „Spectacol de satiră şi umor într-un prolog şi două acte”, pe texte de Portărescu şi Bojescu, aranjamentul muzical fiind asigurat de Nicolae Albani, iar regia artistică de Ion Deloreanu. Merită să aruncăm o privire pe „desfăşurătorul” spectacolului pentru a mai ridica un văl al istoriei spectacolului sibian. Astfel, avem monologuri şi scenete cu titluri ca: „Tragerile”, „Bunul simţ”, „Când e bine şi nu-i bine”, „Examenul”, „Pe teren”, „Reporterul american”, „Punctualitatea”, „Filodorma”, „Declaraţii de dragoste” şi „Oaspetele german”; cântece populare interpretate de Ileana Rareş, şi muzică uşoară, adaptări după melodii la modă în perioadă, în special din repertoriul italian, cu Mihai Nicolau şi Nicolae Albani. Spectacolul a avut, evident, succes la public, el fiind repetat, după cum ne-a spus Teodor Portărescu, şi în următoarele stagiuni. Presa vremii a scris despre el, la modul răcoros, de genul „da tovarăşi, dar mai sunt şi lipsuri”. Cronica „Fără supărare. Însemnări de la premieră”, semnată, în „Flacăra Sibiului” din 23 martie 1957 de un anume I. C. Zeţaru, recunoaşte că spectacolul este  „...o realizare originală a merituoşilor actori Teodor Portărescu şi Vasile Bojescu” în care „se critică destul de educativ („destul de”, asta, în limbajul vremii, nu suna chiar a bine) unele lipsuri care mai există în oraşul nostru în diferite domenii de activitate”. Se menţionează şi succesul melodiilor (străine!) „inter­pretate şi repetate la cererea spectatorilor”, autorul înghiţind parcă în sec, pregătind lovitura finală: spectacolul nu a plăcut Partidului pentru că „pă­cătuieşte prin aceea că generalizează comportarea necorespunzătoare a unor muncitori în localuri, ceea ce credem că nu corespunde realităţii zilelor noastre”, drept pentru care tovarăşul Zeţaru (evident un pseudonim) trage împrăştiat, executând pe responsabilii cu cenzura din teatru: „Ne surprinde faptul că această lipsă, destul de evidentă, a trecut prin faţa consiliului artistic al teatrului, fără să fie luată în seamă”. Vigilenţa proletară merge mai departe, Zeţaru vrea, vorba aceea, să se lase cu sânge şi cere ca „atât conducerea teatrului cât şi a  tov. Ioan Deloreanu, regizorul spec­tacolului, să reflecteze serios asupra acestui monolog”.  E clar, clasa muncitoare nu e subiect de bâză satirico-umoristică... La fel de clar este că lumea a râs şi s-a simţit bine la acea „Fără supărare”, revista mai e undeva, în memoria sibienilor anilor '50-'60, la fel ca numele protagoniştilor, numai pe tov. Zeţaru nu-l mai ştie, probabil, nimeni.




comentarii
3 comentarii

Foarte bine ati mentionat, asa e, azi cand mergi la teatru, in fiecare piesa, are sau nu are legatura, vezi actori si mai precis actyrite nevoite sa arate cat mai dezgolite, cam asta e nivelul de azi . Am fost la piesa "Gaitele" si amobservat cat de incantati erau tinerii care din pacate nu aveau termen de comparatie cu interpretarile si mai ales regia si scenografia vazute de mine cu interpretii de valoare adevarata la televizor.Bietii tineri nu au cum sa stie ce e cu adevarat valoros fiindca acum se poarta mai ales prostul gust, uratul proastele exemple. Nu cred ca vreodata se va mai schimba in bine ceva. Pacat.
monica i.
09.05.2013 16:15
EPOCA regizor IULIAN VISA, in care Teatrul Sibiu concura cu monstrii sacri ai Teatrului European Experimental , Britanicii si Polonezii, nu o mai aminteste nimeni?

ATUNCI polonezii au venit sa joace aici si anume in Steaua fara nume.. Ei, care numai la LONDRA mai mergeau...

RICHARD al III.-lea... Free in Parcul Harteneck(Cetatii) l-au uitat toti? ATUNCI SIBIUL, cu toate ca sub lacat, era EUROPEAN...si CUNOSCUT in EUROPA..
Georg
13.05.2013 20:31
O sumedenie de piese de teatru exceptionale inca: Vieti paralele, Neintelegerea, Fedra, Raceala, Camino reale, Inima de piatra.Cauti o arhiva a teatrului sibian dar nu este.Pacat
Daniela
07.03.2014 22:13
Din aceeasi categorie
sevis

marquardt

jidvei

fmct

Thyssenkrupp System Engineering GmbH

Vacanta Eurotrip
espressor
paltinul
info
Covoare
turboclima
Licitatie publica

accentmedia