logo
FITS
Demolări „istorice” din vechiul Sibiu. Cum au dispărut casele care erau pe locul Podului Mincinoşilor
Demolări „istorice” din vechiul Sibiu. Cum au dispărut casele care erau pe locul Podului Mincinoşilor

Demolările, de o mai mare amploare decât în 1530, cuprinzând chiar corpuri de case din vatra oraşului medieval, au reapărut în Sibiu la mijlocul secolului al XIX-lea şi au continuat mult timp. Un sibian, probabil tot Johann Böbel, a consemnat cu bune intenţii pe detaliatul plan al Sibiului din 1875 clădirile distruse, inclusiv acelea de pe locul Podului Mincinoşilor (vezi planşa). Mai mult, dar mai timpuriu, albumul cu monumente distruse redactat de Johann Böbel, publicat doar în zilele noastre într-o variantă bilingvă, cu o circulaţie restrânsă, a acordat o atenţie specială corpului de clădiri numit „Laubenbrueke” (Podul Mincinoşilor).

 

 

Deşi a fost demolat la mijloc de secol XIX, nu cunoaştem suficient nici structura, nici importanţa acelui bloc de case. Noroc cu menţiunea din albumul lui Johann Böbel, altfel ştiam şi mai puţin. Redau traducerea legendei planului corpului de case din zona Podului Mincinoşilor. Este singura situaţie în care Böbel individualizează şi precizează cui au aparţinut şi ce rost au avut casele, dovadă că l-au interesat mai mult decât alte construcţii distruse în vremea tinereţii lui.

Astfel, avem în Piaţa Mică:

 

1. Laubenkirche (Biserica Arcadelor). Sub aceasta se aflau la nivelul solului mai multe încăperi boltite.

2. Cele de sub arcade

3. Bolta franzelarilor. Pasajul de la o piaţă la alta.

4. Oficiul balanţei publice şi alte localuri publice. Peste el, la etajul I ducea o scară din lemn prin exterior, cu gang din lemn, prin care se ajungea la halele cizmarilor, croitorilor şi pantofarilor.

5. Podeţul Laptelui, un pasaj boltit de la o piaţă la alta.

6. Casa baronului Rosenfeld. La parter localuri boltite, la etaj, Academia de drept.

7. Casa Jikeli, cu două etaje. Aici era o farmacie.

8. Trepte din lemn acoperite, dinspre strada Turnului, demolate când s-a construit noul acces.

9. Podul de lemn sprijinit de două arcade înalte pe care era casa bărbierului Kisch.

10. Partea demolată a clădirii vechi cu scara spre halele cojocarilor, deasupra măcelarilor. Sub toate aceste clădiri se afla un tunel lat. În anii ´30 (1830) acest tunel a fost iluminat şi ziua cu lanterne.

 

Böbel, cel care a „salvat” prin desen vechiul Sibiu

 

Johann Böbel nu aparţinea elitelor intelectuale ale oraşului, dar conştiinţa civică, talentul de desenator şi alte calităţi native (spiritul de observaţie) l-au transformat într-un fel de cronicar special al demolărilor de la mijlocul şi din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Informaţiile despre clădirile demolate pentru a debloca accesul dinspre Oraşul de Jos spre Piaţa Mică sunt surse istorice de la care poate începe analiza istorică a clădirilor pierdute atunci. Johann Böbel le acordă un asemenea de interes pentru că erau în centrul atenţiei contemporanilor prin spectaculozitate, funcţionalitate şi poziţionare.

Venind dinspre Cibin pe drumul Ocnei, treceai mai întâi pe sub tunelul caselor în discuţie, apoi în Piaţa Mică sau înspre piaţa bisericii parohiale. Chiar spre azil mergând, ţi se oprea privirea asupra caselor. Aşezate pe bolţi masive din cărămizi, ele dominau privitorul, blocau trecerea şi obturau peisajul. Turnul Sfatului se ascundea în spatele lor. Era spectacolul zilnic al oraşului, obişnuinţa cotidianului. Intrai mai întâi în tunel (după cum spun contemporanii, unii îşi făceau nevoile acolo) şi numai apoi vedeai simbolul oraşului, Turnul Sfatului.

 

Era un mic oraş în altul mai mare, o suprapunere arhitectonică de planuri, o răspântie şi un centru în centrul oraşului, cu farmacie, biserică, frizerie, case mari pe mai multe etaje, poduri de legătură, un fel de mall medieval. Avea unicitate şi personalitate. Era mândria sibienilor din perioada de glorie a oraşului, o bijuterie arhitectonică.

 

Nebunia secolului l-a dat jos. Circulaţia era tot mai intensă, iar politicienii, ca şi cei de azi, erau „vizionari”. Fantasmele progresului i-au bântuit dintotdeauna. Chiar era o problemă de curăţenie sau un loc periculos noaptea, cum au susţinut?

 

Standardele civilizaţiei după revoluţia din 1848 veneau tot de la Viena; interesele erau locale. Mica Vienă trebuia să copieze marea capitală. Moda sistematizărilor cu demolări masive venea de mai departe. E adevărat, cei de sus, patricienii şi negustorii, coloana vertebrală a societăţii tradiţionale a oraşului, aveau nevoie de marfă proaspătă şi de bani mulţi.

 

Micuţul oraş din Piaţa Mică

 

Revenind la realitatea istorică complexă a clădirilor din micul centru al oraşului de pe Podul Mincinoşilor, aşa cum a văzut-o Böbel şi o comentez aici, consemnez mai multe tipuri de amenajări legate de tunel:

1. Patru clădiri mari, nucleul complexului: Biserica Arcadelor, casa Jikeli, unde funcţiona o farmacie şi casa Rosenfeld (a se vedea şi articolul despre o altă casă Rosenfeld din Piaţa Mare), unde, la etaj, era Academia de drept; casa cântarului.

2. Două pasaje de trecere (podeţul laptelui, numit aşa pentru că acolo veneau ţăranii cu lapte), pasajul numit bolta franzelarilor şi un pod de lemn vizibil pe o gravură ulterioară demolării construcţiilor.

3. Scările din lemn care asigurau trecerea (urcarea) pe lângă tunel spre Piaţa Mică.

4. Alte clădiri: o construcţie cu ieşirea spre halele măcelarilor, după cum s-a văzut în săpătura arheologică din anul 2004 şi o altă casă, probabil din material uşor, a unui oarecare Kisch, bărbier, probabil locul de muncă al proprietarului.

 

Din perspectiva istoriei arhitecturii, cele mai importante clădiri sunt cele cu parter şi etaj; unele au trei nivele: spaţiile boltite la nivelul străzii şi alte două nivele deasupra Pieţei Mici. Evident, ele au fost concepute, ridicate sau transformate în funcţie de nevoile sociale, cu acces dublu, la nivelul străzii sau al pieţei.

Spaţii comerciale erau la început cele boltite, de la nivelul străzii Ocnei şi, eventual, depozitele Casei cântarului. Necesităţi stringente au dictat refuncţionalizarea în secolele XVIII-XIX a spaţiilor de la nivelul Pieţei Mici în farmacie, şcoală şi biserică. Ultima, biserica, trecută de Martin Hochmeister în rândul caselor de rugăciune, a fost amenajată pe o structură de zidărie mai veche.

În afara construcţiilor identificate pe teren la jumătatea secolului XIX şi fixate pe planul publicat în 1887 cu minuţiozitatea unui om de ştiinţă, este îngrămădit de autori moderni în acelaşi teren îngust un turn (de poartă?). Un turn de poartă simetric cu cel numit Turnul Sfatului, cu accesul din Piaţa Mică era dificil de construit, chiar dacă meşterii zidari ce acumulaseră până în momentul punerii în operă (secolul al XIV-lea?) multă experienţă. Fundaţiile Turnului Sfatului, cu o deschidere aşa de mare cât ar fi trebuit să aibă şi acel presupus turn, erau de trei metri adâncime. În fapt nici o urmă de fundaţie de turn nu a fost evidenţiată pe acel loc în săpăturile moderne.

 

Cine a fost mai întâi, podul, casele de pe pod sau… un turn?

 

Întrebarea reiese din textul Iulianei Fabritius Dancu, din volumul „Plimbare prin Sibiul vechi”, Sibiu, 1983, carte fără paginaţie. Prima informaţie cu care e greu să fii de acord: „Pe locul acesta, peste care trece azi graţiosul pod din fontă dintre Casa Artelor şi Piaţa Griviţa (Huet, n.red.) se înălţa un turn de poartă. Este posibil ca arhitecta să se fi referit la un turn aşezat pe terasa de sus, nu deasupra culoarului, odată o vale adâncă, formată de râul ce venea de pe terasa de sus. Comparaţia cu turnul azi adosat Primăriei Vechi poate mai bine lumina adevărul istoric.

Autoarea îşi imaginează chiar o hersă ce bara accesul în culoar. Teoretic orice deschidere de turn avea o hersă. Mai greu de crezut este realitatea unui turn cu accesul direct de la nivelul terasei, o invitaţie pentru orice răzvrătit sau trădător aflat în interior. Turnul Sfatului a primit accesul din stradă atunci când rolul lui strategic devenise neînsemnat.

Apoi autoarea îl citează pe Arnold Pancratz, care spune că denumirea de Podul Mincinoşilor vine de la numele tunelului, desemnând locul prin care treceai.

 

E adevărat că denumirea de „Luegen Brueke” este veche, că desemnează întregul bloc de case, care îşi iau numele de la un toponim, dar acela este dat de podul ce făcea trecerea între cele două terenuri locuite ale Pieţei Mici, adică făcea parte din arhitectura iniţială a pieţei. Nu am acces decât indirect la partea din documentul din 1479 care pomeneşte clădirea ridicată acolo. În schimb cunosc două însemnări de la scurt timp, din 1532, despre transporturi cu căruţa: „viam sub ponte Ligenbruk” (Toma Cosmin Roman, „Sibiul între siguranţă şi incertitudine, în zorii epocii moderne” (1528-1549), Alba Iulia, 2007, p.322).

 

Biserica Arcadelor, una din lemn sau zidărie?

 

Fabritius Dancu spune că Biserica Arcadelor era din lemn. Este greu de crezut că în secolul al XVIII-lea a fost posibilă construirea din lemn a unei biserici, că obştea săsească s-ar fi mulţumit cu o biserică simplă din acest material inflamabil care să echilibreze balanţa religiilor după construirea impunătoarei Biserici Catolice din Piaţa Mare. De altfel, magistratul interzisese construcţiile din lemn.

Din cuvântarea primarului Wilhelm Konradsheim în faţa magistratului în 1851 (Sibiul în anul1790. Editat şi tipărit de Martin Hochmeister/Hermannstadt im Jahre 1790. Verlagt und gedruckt 1790 bei Martin Hochmeister, editori Cornel Lungu, Liliana Popa, Sibiu 2015, versiunea în română, p.126, nota 2, versiunea în germană, p.128, nota 96) reiese că materialele de construcţie ale bisericii demolate la mijloc de secol XIX vor fi refolosite pentru construcţia uneia noi. Să fie vorba doar de bârne? Imaginea bisericii din grafica lui Heinrich Zuther din 1846 (grafica fotografiată de Konrad Klein este în Hermannsatdt. Fakten-Bilder-Worte, coordonator Dagmar Zink Dusil, Hermannstadt/Sibiu,2017, p.39) după o fotografie arată o construcţie impunătoare, cu ferestre înalte. Nu era una din lemn.

 

Demolarea construcţiilor.

 

În încercarea de a justifica demolarea, unii autori (Emil Sigerus, Fabritius Dancu) menţionează părerea doctorului oraşului că de acolo venea o duhoare pestilenţială provocată de putrefacţii şi de friguri verzi. Raţiunea demolării este evidentă însă în cuvântarea primarului Wilhelm Konradsheim în faţa presbiteriului Bisericii Evanghelice, în 10 august 1851. El vorbeşte despre necesitatea uşurării traficului. Bisericii Evanghelice i se ştergea în compensare pentru aşa-numita pierdere datoria faţă de oraş. După două luni presbiteriul hotărăşte ca biserica să fie golită, iar obiectele de cult să fie duse în biserica parohială. În 1858 în Siebenbuerger Bote se anunţa marşul triumfător al modernizării prin sistematizare, trecându-se de la mittelalterliche Barbarai la modernen Kulturleben (Emil Sigerus, „Vom alten Hermannstadt”, Sibiu, 2003, p.30). Conducătorii culturii sibiene din anii '80 ai secolului trecut, care doreau continuarea demolărilor în vatra istorică, ar fi fost de acord. Eu nu. Hotărâri asemănătoare de demolare vor fi luate peste mai bine de 150 de ani în cazul Bisericii Azilului. Ea va scăpa furiei edililor.

Împreună cu consemnările preţioase ale lui Johann Böbel, este necesar să amintesc tot laudativ hotărârea lui Martin Hochmeister de a salva de la distrugere Turnul Gros, transformându-l în sală de teatru. Foarte recent, după un spectacol de excepţie la Sala Thalia, am trecut cu jenă prin spărturile a două canale din secolul al XVI-lea. Concluzia este aceeaşi: orgoliile urmaşilor sunt mai presus decât istoria oraşului, volumetria spaţiului şi circulaţia spectatorilor nu trebuiau afectate de nişte ruine.

 

La urmă, dar în loc de concluzii, observaţiile arheologice

 

În repetate rânduri am văzut urmele arheologice lăsate de gropile excavatorului la marginea sau sub nivelul tunelului. Sub nivelul carosabilului şanţurile şi săpăturile in extenso, dar superficiale în adâncime nu au relevat decât o groapă săpată în pietriş cu mult material arheologic fragmentar, în totalitate modern. După cum era firesc, după demolarea clădirilor în jurul anului 1850 a urmat lărgirea fostului tunel ce trebuia transformat în cale de acces modernă, mai largă, iar malurile protejate cu un perete din cărămizi. Terenul din vecinătatea culoarului de acces a fost folosit în Evul Mediu pentru amenajarea gropilor de provizii (depozite de cereale subterane). Ele s-au păstrat până aproape de zilele noastre, apoi au fost distruse.

Câteva fragmente de zidărie au rămas la marginea tunelului. Porniri de arce erau evidente şi în gravura cu podul din lemn anterior celui din fontă. Săpăturile de canalizare şi cablare, de reabilitare a zidului de parapet de sub nivelul sau la nivelul Podului Mincinoşilor au avut nevoie doar formal de asistenţă arheologică. Încercările de a recupera cât mai multe informaţii arheologice, ajutat doar de Florin Blezu, au dus la scandaluri în presă sau mai înainte de anul 2000, atunci când am încercat o casetă în trotuar, la amendarea muzeului pentru săpătură neautorizată.

Nu am putut beneficia, ca mai târziu la Poarta Ocnei, de un topograf care să pună în plan fragmentele de zidărie curăţite şi fotografiate. Singurul interes local a fost acela al finalizărilor săpăturilor… mecanice.

Substrucţiile ce leagă Casa Schasser cu casa de pe locul Podului Mincinoşilor se compun dintr-un pinten al casei ce s-a dezvoltat cu un zid lung de 3,60 m, terminat cu altă zidărie mult mai lată, perpendiculară. Este o substrucţie de legătură, cu funcţie de rezistenţă a culoarului. Pe unul din planurile vechi se şi observă legătura între casa din Piaţa Mică şi tunel.

Urmele unui podeţ din lemn au suprapus conducta din lemn de brad din secolul al XVIII-lea. Relaţia stratigrafică cu clădirile din tunel nu e clară. Mai vechi sau contemporan cu clădirile, podeţul demonstrează că pe sub boltă trecea un pârâu ce contribuia la senzaţia de mizerie a locului. Am recuperat patru stâlpi din lemn, lungi de aproximativ 65 cm şi laţi de aproximativ 15 cm. Ei au fost conservaţi şi inventariaţi. Dimensiunile reduse nu permit şi ipoteza unor piloţi de susţinere a clădirilor, eventual a unui turn de acces. Nivelul de depunere corespunzător este cel lăsat de mâlul de pe fundul pârâului.

Inventariez fragmentele de zidărie identificate, cu speranţa că vor fi în altă parte mai bine valorificate.

1. O substrucţie (probabil canal) lată de 60 cm, lungă de mai bine de 3 m, sub actualul Pod al Mincinoşilor, a fost umplută cu pământ mlăştinos, rău mirositor. Din umplutură am recuperat două oale moderne şi un flacon de sticlă.

2. Fragmente de ziduri late de 30 - 40 cm, din cărămizi, pe latura de nord a pasajului, se aflau la 17 m de ieşirea estică a tunelului. Zidăriile sunt la 1,30 m de parapetul actual de la nord şi au talpa doar la -1 m.

3. Arc de descărcare în fundaţie cu lungimea de 1,90 m, urmat spre Turnul Sfatului de un pilon de zidărie lung de 60 cm, cu talpa la -1,20 m. Pandant la 3,30 m de parapetul sudic un alt pilon de zidărie lung de 60 cm.

4. Trei piloni de zidărie, unul lat de 90 cm, cu talpa la -1m.

Stratigrafic este relevată turnarea unui pilon de zidărie într-o groapă de provizii. La nivelul Pieţei Mici au apărut şi alte fragmente de zidărie: un zid lat de 80 cm, ce se continuă cu un arc din cărămizi şi, în plan, pe aceeaşi direcţie, un zid din piatră lat de un metru.

Demolările vor continua în timpul vieţii lui Johann Böbel, o personalitate a oraşului relevantă mai ales pentru istoria oraşului, dar puţin apreciată de contemporani.

 

Anexă:

 

 

Legenda hărţii monumentelor istorice ale Sibiului, clădirile din zona Podului Mincinoşilor după o hartă a Primăriei.

30. Podul Minciunilor:- fost turn de poartă (cca. 2/2. sec. XIII), acces din Oraşul de Jos spre incinta II, apoi pod renaştere (reparat 1530, reatestat 1578) cu două deschideri arcuite pe pilon central de cărămidă, la NV acces pe platou pe scări de lemn acoperite, la NE acces Piaţa Mică pe scări de piatră abrupte (renaştere, atestate 1550) în locul unei rampe carosabile de coborâre din piaţă, lateral în casa comercială incipientă, gotică, de la nr. 17. 1781: pasaj suprapus spre pod de noi hale comerciale; complex de circulaţie – pod renaştere, scări de piatră şi de lemn demolat la 1853, înlocuit de pasajul (1854-57) actualului pod de fontă (1859).

31. Casa Breslei Aurarilor (la SV şi în centru sală: între 1726-1851 biserică) şi a 2-a casă a croitorilor (la NE) clădite peste tunel boltit carosabil, 1494, demolate 1853.

32. Casa Pantofarilor (SV) şi Brutarilor (NE); la limita de N: podeţul laptelui pe arc dublou lat.

33. Complexul baroc al pasajului carosabil boltit spre Oraşul de Jos cu două benzi deasupra complexul comercial baron Rosenfeld- P+2 (SE) si Jickeli– P+1 (NV). Pe pod şi spre Hala Măcelarilor, străpuns de puţuri de lumină; în primul de V, pe zidul de sprijin, anul construcţiei 1781- vopsea neagră pe tencuială. Contemporan corpul baroc al casei nr.16, supraetajată atunci cu et. 2 şi sprijinită pe casa Rosenfeld.1853/4 demolare (Vezi planul alăturat)

P.S. Mulţumesc colegului Konrad Klein pentru buna colaborare la acest articol ca şi la altele anterioare.






comentarii
4 comentarii

Dacă există observații critice, există și un autor:Petre Beșliu Munteanu.
PMB
17.01.2019 10:56
Konrad Klein este colegul ajutator, OK, iar autorul (probabil Petre Besliu Munteanu) de ce nu semneaza interesantul articol?
Iar „Laubenbrueke” (Podul Mincinoşilor) nu mai este acelasi ci altul decat Podul Minciunilor (în germană Lügenbrücke) sau Podul culcat (Liegenbrücke) din Sibiu?!?
Mick
18.01.2019 23:07
După cum am spus deja, prima mențiune documentară este ligenbreck(podul culcat?),dacă transcrierea e corectă.Cum a evoluat toponimul nu știu.Oricum,din multele planuri publicate este imposibil sa nu-l identificați.
Colegul KK m-a ajutat la identificarea unei imagini din 1845 a Pieței Mici, nepublicabilă aici din lipsa acordului proprietarului sau a utilizatorului cu dreptul de autor.
Nu semnez de obicei articolele,ceea ce face de drept redactorul, care probabil a uitat.
Mulțumesc de interes.
Interesul meu principal era pentru sistematizările prin distrugere si rolul lui Johann Boebel in consemnarea lor.
PMB
19.01.2019 15:20
Ptr dl.Posada Mihai:denumirea de laubenbruecke nu are legatura cu minciuna sau mincinosi, ci cu amenajarile de la nivelul sau sub nivelul Pietei mici, adica lauben, spatii comerciale deschise.Biserica din sec.XVIII ridicata aici s-a numit laubenkirche ptr ca s-a ridicat deasupra unei astfel de amenajari, a unui(unei) lauben.
PMB
19.01.2019 19:59
Din aceeasi categorie
sevis

turboclima

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
Covoare
Licitatie publica

accentmedia