Tribuna
Astra film
100 de ani de la organizarea armatei române din Transilvania
100 de ani de la organizarea armatei române din Transilvania

În 28 iulie 1914, la intrarea în război împotriva Serbiei, Ungaria  condusă de Istvan Tisza se temea de reacţia românilor din Transilvania, care erau foarte receptivi la evenimentele din Regatul României de unde aşteptau ajutor pentru eliberarea de sub teroarea austro-ungară.    Împăratul Franz Iozef a solicitat pentru mobilizare sprijinul Partidului Naţional Român şi al bisericilor româneşti ortodoxă şi greco-catolică. De o mare influenţă asupra celor 484 924 de români ardeleni (52,27% din totalul soldaţilor mobilizaţi în Ardeal), a fost apelul public „Către fiii neamului românesc”, redactat de Teodor Mihali în limba română şi afişat în toate localităţile. Conform apelului, mitropoliţii din Ardeal, ortodox şi greco–catolic, au lansat circulare prin care li se cerea românilor să răspundă mobilizării şi să dea dovadă de loialitate faţă de împărat. Românii au demonstrat loialitate până la capăt şi au luptat cu armata sârbă până au scos-o din Balcani, cu ruşii în Galiţia şi Bucovina, cu francezii şi englezii în bătălia de pe Somme, cu italienii şi americanii în Tirol şi au rămas loiali şi ultimului împărat Carol I de Austria lichidând în octombrie 1918 revoluţiile bolşevice de la: Viena, 28X (Regimentul 64 Orăştie), Praga, 29X (Regimentul 52 Infanterie Sibiu), Krakowia şi Bratislava, 30X, Budapesta, 31X şi au instalat ordinea în oraşele imperiului.

      Ardelenii care au supravieţuit s-au întors acasă, după 5 ani de front echipaţi şi înarmaţi cu puşca, baioneta, casca şi foarte mulţi cu cartuşierele pline, dar şi cu scrisori cu multe veşti amare primite de la familiile lor, privind abuzurile administraţiei ungureşti. Românii ardeleni au plecat la război din condiţia de iobagi, cu capetele plecate, pe front au văzut că sunt egali cu asupritorii lor şi au câştigat încredere în ei, iar acasă cei care s-au mai întors, au venit ca oameni liberi cu fruntea sus. Soldaţii pe front şi locuitorii satelor care împreună au dus  5 ani greul războiului, peste noapte, s-au văzut liberi de orice putere coercitivă şi au auzit că însuşi împăratul, care era simbolul stăpânirii a fost detronat. În acea atmosferă de schimbare a ordinii sociale, ţăranii conduşi de cei veniţi de pe front au căutat să-şi verse ura seculară şi au năvălit asupra jandarmilor, funcţionarilor maghiari corupţi pe care i-au alungat din instituţiile statului pentru purtarea lor abuzivă şi arogantă, deoarece au împărţit ajutoarele de război proporţional cu mita şi favorurile primite, asupra lipitorilor satelor cârciumarii şi asupra grofilor latifundiari, oprimatorii românilor săraci.

          În toată Transilvania, atât înainte de Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, dar în special după accea, au avut loc incidente între jandarmeria, armata şi administraţia  maghiară cu populaţia majoritară românească. În condiţiile destrămării Imperiului Austro-Ungar, gardele naţionale române formate din soldaţii întorşi de pe front, ale Guvernului de la Arad, preluate de Consiliul Dirigent au reuşit timp de 4 luni să anihileze jandarmeria maghiară şi să apere liniştea şi ordinea publică pentru întreaga populaţie. Au fost şi multe excepţii, dau doar două exemple. În dimineaţa de 1 Decembrie 1918 pe peronul gării din Teiuş, un jandarm ungur a împuşcat mortal pe purtătorul drapelului românesc al unei delegaţii ce venea cu trenul la Alba Iulia. În primele zile după unire a fost mare bucurie la biserici şi la şcoli în toate localităţile cu populaţie majoritar românească din tot Ardealul. În după amiaza zilei de Sfântul Nicolae, pe 6 decembrie 1918, guvernul Mihaly, zis democratic, de la Budapesta a trimis cu trenul în Sălaj un batalion înarmat al Regimentului 30 Honvezi din Debreţin, care ca exemplu pentru intimidarea românilor i-a executat (pentru trădare de ţară) pe loc, în mijlocul oamenilor, pe liderii din acele sate: un preot, 2 învăţători şi 5 fruntaşi pentru că au organizat mulţimea să sărbătorească Unirea.

   Amintesc că la Arad, guvernul Tisza şi apoi acelaşi guvern al contelui Mihaly Karoly a tratat între 5 şi 12 noiembrie 1918, cu primul guvern românesc al Ardealului (Stefan Ciceo Pop) şi a insistat ca Transilvania să nu se desprindă de Ungaria, dar nu a admis nici propunerea lui Vaida Voevod, de federalizare a Ungariei împreună cu Austria, Transilvania şi celelalte, prin formarea Statelor Unite ale Austriei Mari, adică planul de modernizare al imperiului din 1912, al arhieducelui Frantz Ferdinand.

    Doar după eşecul acestor tratative, guvernul de la Arad s-a hotărât să rupă complet Transilvania de Ungaria, la 15 noiembrie 1918 şi să convoace pe 22 noiembrie adunarea populară de la Alba Iulia, unde Vaida Voevod a susţinut unirea necondiţionată cu Regatul României, dar s-a impus Iuliu Maniu, care a trecut în actul unirii condiţiile votate de marea adunare populară. Menţionez că primul ministru Brătianu l-a făcut pe Maniu trădător, s-a supărat tare pe ardeleni pentru condiţionarea unirii şi constituirea Marelui Sfat (parlamentul) şi Consiliul Dirigent (guvernul) Transilvaniei, iar după unirea efectivă din 10 aprilie 1920 s-a răzbunat pe ardeleni, începând cu generalii din Grupul de Nord, care în campania de la Apuseni la Budapesta au primit ordine de luptă doar de la Consiliul Dirigent. Trebuie spus că asupra tratativelor dintre Transilvania şi Ungaria au avut o mare influenţă cele 14 principii wilsoniene privind încheierea păcii şi ordinea mondială după război, când principiul federalizării şi al autodeterminării Transilvaniei s-a transformat în principiul independenţei statelor naţionale din fosta Monarhie Austro-Ungară, după Congresul de la Roma din 4-10 aprilie 1918 al iredenţilor români, cehi, slovaci, polonezi şi iugoslavi din monarhie.

   Pentru ca unirea de la Alba Iulia să devină realitate, trebuiau urgent ocupate de armata română toate teritoriile care au votat unirea. Regele Ferdinand de la Iaşi a promis ardelenilor că va trimite  40 000 de militari în Ardeal, dar nu a putut trimite decât 12 000 de luptători, pentru că armata regală a fost destructurată de nemţi, armamentul, muniţia, toate rezervele de hrană şi producţia agricolă din 1918 au fost confiscate şi expediate în Germania, în Regat era foamete. Diviziile de infanterie 8, 9 şi 10 înarmate de trupele franceze venite din Bulgaria au fost trimise să lupte pe Nistru şi în Bucovina,  împotriva bolşevicilor, deoarece aceştia ameninţau ca şi nemţii  în 1917 existenţa monarhiei şi a statului român. Ungurii au mutat comandamentul militar al Ardealului de la Sibiu la Cluj  şi au concentrat acolo peste 37 000 de militari bine echipaţi.  

          La 5/18 ianuarie 1919 Consiliul Dirigent de la Sibiu a hotărât să organizeze de urgenţă noi trupe recrutate din Transilvania, care să susţină efortul eliberator al Ardealului. Noile trupe au înlocuit gărzile naţionale române formate cu 18 000 de combatanţi de către guvernul Marii Uniri de la Arad condus de Ştefan Ciceo Pop, înainte de 1 Decembrie 1918 şi gărzile civile în care erau cooptate toate naţionalităţile, dar care aveau capacitatea de luptă şi disciplina inferioare noilor cerinţe. Trebuie reţinut că gardele naţionale române, constituite şi comandate de generalul Alexandru Hanzu şi maiorul Alexandru Vlad, şef de stat major,  au fost nucleele pe baza cărora au fost organizate toate regimentele Armatei Transilvania.

          Prin aceeaşi hotărâre, Consiliul Dirigent a înfiinţat Comandamentul general teritorial Sibiu condus de generalul Ioan Boieru, având ca şef de stat major pe generalul Dănilă Pop.

          Proiectul de organizare a Armatei Transilvania formată din Corpurile VI şi VII a fost făcut la Bucureşti, de generalul Alexandru Hanzu, apoi supus spre examinare Secţiei Ţinuturilor Reunite ale Ministerului de Război din Bucureşti. Secţia respectivă avea trei birouri: Biroul I cuprindea Ardealul şi Banatul, Biroul II Bucovina şi Biroul III Basarabia. Secţia avea 5 ardeleni, 2 bucovineni şi un basarabean şi a fost organizată şi condusă de generalul Hanzu. Proiectul a fost repede aprobat potrivit Decretului lege din 7 februarie, publicat în Monitorul Oficial nr.243 din 28 ian/8 feb.1919 pag. 4784, urmat de decizia ministerială din 8 feb. 1919 publicată în Monitorul Oficial nr.245 din 29 ian/11 febr. 1919 pag. 4872 şi M.O. Nr.256 din 13/26 feb. 1919, pag. 5331.

          Atunci s-au pus bazele noilor corpuri de armată: Armata VI din nordul Transilvaniei cu sediul la Bistriţa şi apoi la Cluj cu diviziile XVI, XVII şi XX şi Armata VII în sudul Transilvaniei, cu sediul la Sibiu cu diviziile XVIII, XIX şi XXI şi a şcolilor militare din Sibiu, Alba Iulia şi Cluj. Primul regiment al Consiliului Dirigent a fost Regimentul 90 Infanterie din Sibiu şi apoi toate regimentele Diviziilor XVIII şi XVI.

Iuliu Maniu a semnat la 2 februarie 1919 Decretul de înfiinţare şi mobilizare a primelor batalioane ale adevăraţilor  vânători de munte din toată România, respectiv batalioanele nr.16 Miercurea Ciuc şi nr.18 Tg.Secuiesc. La 4/17 februarie 1919 Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului şi a părţilor româneşti din Ungaria a decretat şi mobilizarea Corpului Voluntarilor Ardeleni în întregime, publicat tot în Gazeta Oficială (Sibiu), Anul I nr. 7 din 19 ian./1 feb. 1919 pag.337-338.

Corpul Voluntarilor Ardeleni din Moldova a fost format cu 25 000 de voluntari ardeleni, care au trecut clandestin munţii şi cu cei peste 40 000 de combatanţi adunaţi la Darniţa din toată Rusia în 1917, proveniţi din foştii prizonieri la ruşi, ardeleni şi bucovineni, ce au luptat împotriva ruşilor în Galiţia şi apoi au luptat ca voluntari alături de regăţeni la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz şi Târgu Ocna. După armistiţiul de la Focşani încheiat din 7 decembrie 1917 cu nemţii, care a decis pe 7 mai 1918, la Buftea,  capitularea necondiţionată a Regatului României,  voluntarii ardeleni din Moldova au luptat pentru curăţarea Basarabiei de bolşevici şi la apărarea Nistrului, iar după a doua mobilizare Brătianu, decretată la Iaşi în 10 noiembrie 1918 o parte din ardeleni au luptat în Basarabia cu diviziile 9 şi 10 Infanterie, iar altă parte s-au întors în Ardeal şi au luptat până la Budapesta cu Divizia I Vânători, comandată de Aristide Leca şi Divizia 7 Infanterie sub comanda generalului Traian Moşoiu. Divizia 7 a trecut prima munţii în Ardeal pe la Oituz, Borsec şi Topliţa cu regimentele de la Bacău şi Piatra Neamţ şi a eliberat oraşul Târgul Mureş, de armata colonelului Kratochwil (formată din 4000 de secui, 3000 de români şi 1000 de saşi), exact  la 1 decembrie 1918.

Imediat după ce a semnat pacea la 4 noiembrie 1918, Austro- Ungaria s-a dezintegrat ca stat. Senatul Militar Român din Viena şi Praga sub comanda generalului Ioan Boeriu, folosind regimentele 64 Orăştie comandat de căpitanul Traian Popa şi 52 Infanterie Sibiu de la Praga, i-a aşteptat în gări pe românii ardeleni care veneau de pe front, i-au organizat ca militari ai Transilvaniei şi i-au trimis  în ţară după ce au depus un nou jurământ faţă de ea. Atunci la Viena şi Praga au depus noul jurământ faţă de Transilvania peste 70 000 de militari ardeleni din totalul de 600 000 de ardeleni care au fost pe front la sfârşitul războiului.

          Din voluntarii ardeleni, bănăţeni şi bucovineni făcuţi prizonieri şi care apoi, ca voluntari, luptaseră de partea italienilor, francezilor şi belgienilor împotriva austriecilor, erau la 4 iulie 1918 peste 18 000 de prizonieri în Austro-Ungaria, dar şi aproape 38 000 în 50 de lagăre de prizonieri din Italia şi 21 500 în Franţa şi încă 6 000 voluntari ardeleni veniţi din America în Franţa. Cu ajutorul acestor români şi al guvernelor respective din America, Italia şi Franţa s-au format legiunile militarilor români echipaţi şi înarmaţi de aceste state aliate.  Din legiunea voluntarilor ardeleni constituită în Italia au sosit cu vaporul la Constanţa pe 9 februarie 1919 Regimentul 1 „Horia”, pe 16 martie Regimentul 2 „Cloşca” şi pe 5 aprilie 1919 Regimentul 3 „Crişan”.

Repatrierea în Transilvania a prizonierilor ardeleni din Franţa, Belgia şi Italia a fost tratată diplomatic şi organizată practic de către generalul Alexandru Hanzu, reprezentant al Consiliului Dirigent .

          După 7 februarie 1919 au fost mobilizaţi luptătorii tineri şi ofiţerii din rezervă din contingentele 1896, 1897, 1898 din cercurile ţinuturilor ardelene eliberate de regimentele nou înfiinţate ale Consiliului Dirigent şi de diviziile regale venite din Moldova. Corpul Voluntarilor a concentrat la Alba Iulia Regimentul 1 Turda, la Cluj Regimentul 2 Alba Iulia, Regimentul 3 Avram Iancu şi Batalionul 16.

Toţi militarii ardeleni au depus noul jurământ militar faţă de Comitetul Naţional Român Central de la Arad, adică Guvernul Transilvaniei Independente (2 noiembrie-2 decembrie 1918) condus de Ştefan Ciceo Pop. Jurământul spune astfel: „Jur credinţă naţiunii române şi supunere în toate Consiliului Naţional Român. Nu voi sta decât în serviciul neamului românesc pe care nu-l voi părăsi în nici un caz şi în nici o împrejurare. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”.

Armata Consiliului Dirigent a depus jurământ faţă de rege numai după ce a ajuns pe Tisa, iar câteva regimente la sfârşitul anului 1920, numai după ce guvernul Brătianu i-a schimbat de la comanda unităţilor din Transilvania pe cei 4 generali ardeleni, cu ofiţeri aduşi din Vechiul Regat aşa cum au procedat liberalii în toate instituţiile Ardealului. După acel „cutremur instituţional” generalii Ioan Boeriu din Vaida-Făgăraşului şi Traian Moşoiu din Tohanul Nou Braşov au ieşit la cererea lor pentru totdeauna din armata regală. Boeriu s-a pensionat, iar Moşoiu ca civil a fost ales parlamentar. La rugăminţile Regelui Ferdinand şi Principelui Carol, generalul Dănilă Pop din Aciuţa Hălmajului a acceptat comanda Diviziei 17 de la Oradea, dar mai târziu a plecat ca ambasador la Vatican şi în 1948 a rămas fără pensie şi i s-a confiscat casa din Sibiu, iar generalul Alexandru Hanzu din Cacova-Sibiului, singurul ortodox şi primul ofiţer ardelean care a depus jurământ la Iaşi faţă de Regele Ferdinand la 18 noiembrie 1918 şi a servit armata regală până pe 14 ianuarie 1948, când ruşii prin comuniştii lor i-au luat pensia şi i-au confiscat casa din Cluj aruncându-l cu familia în stradă.

Iată ce a consemnat în documente ce se găsesc la Alba Iulia, şeful statului major al armatei ardelene, generalul Dănilă Pop despre  mobilizarea făcută de Consiliul Dirigent: „N-a fost lucru uşor a face pe acei oameni cari au stat, în mare parte, 4 ani pe câmpul de luptă şi cari la prăbuşirea monarhiei austro-ungare s-au exprimat că nu mai există putere omenească, cari să-i adune din nou în unităţi militare, abia după 5 luni de zile să fie chemaţi sub arme şi să urmeze cu toţii chemarea. Pentru aceasta s-a depus în tot timpul de la 1 ianuarie şi până în aprilie 1919, o muncă uriaşă din partea preoţilor, învăţătorilor şi a tuturor organelor militare şi administrative, convingând oamenii că trebuie să reia armele pentru a contribui la eliberarea ţării subjugată de o mie de ani.

 Recunoştinţă sinceră  la toţi acei cărora se datorează rezultatul ajuns. După ce evenimentele din aprilie 1919 s-au precipitat, nu s-a putut urma programul disciplinării trupei de 30 de zile şi în vinerea mare din acel an, două divizii de infanterie, a 16-a de la Bistriţa, sub comanda d-lui general Alexandru Hanzu şi a 18-a, de la Sibiu, sub comanda subsemnatului au pornit îmbrăcate în vechea uniformă austriacă, dar şi în uniforme franceze, italiene şi americane, pe care le avea cea mai mare parte a soldaţilor, dusă cu ei încă din revoluţie (bolşevică), spre vest, (la Viena, Praga şi Bratislava), pentru a lua parte la alungarea bolşevicilor unguri şi pentru a ridica (elibera) părţile revendicate de noi.

          Ţin să arăt că cea mai mare parte din soldaţii care au format aceste două divizii, n-au stat, după revoluţie, nici 8 zile sub arme, înainte de a pleca pe front. Numai dacă se ţine cont că nici toţi ofiţerii nu se cunoşteau între ei, căci n-au servit înainte în aceleaşi unităţi, că nu erau gradaţi vechi, fiindcă în era austriacă cea mai mare parte a gradaţilor erau maghiari sau nemţi şi numai la gărzile naţionale, după Decembrie 1918 s-au numit unii gradaţi, dar care nici ei nu cunoşteau soldaţii, se poate judeca just ce muncă a trebuit să se depună de toţi ofiţerii ardeleni şi cei chemaţi (de Consiliul Dirigent), din Vechiul Regat, împărţiţi de noi în  aceste divizii, pentru ca acea adunătură de oameni, să devină în împrejurările infinit de grele al(e) unui front de câte 200 km pe fiecare divizie. Până la sfârşitul campaniei de la Tisa, 4 divizii ardelene (16, 18, 20 şi 21) au fost la front. General de div. în retr. Dănilă Papp.”

          În ordinul de mobilizare citat mai sus, Iuliu Maniu spunea următoarele: „Este ceasul sfânt când trebuie să punem stăpânirea noastră pe întreg pământul nostru, moştenit de la strămoşi, când trebuie să punem temelia unui viitor demn, corespunzător jertfelor şi suferinţelor de veacuri ale părinţilor noştri. Aveţi să răspundeţi chemării, pentru a dovedi lumii întregi că ne iubim Ţara şi moşia şi că ştim să o stăpânim cu vrednicie, ducând cu noi liniştea, libertatea şi stăpânirea dreaptă în toate colţurile ţării.”

Apoi s-au organizat trei regimente de jandarmi pentru pază şi ordine.

          La 1 martie 1919, la Sibiu s-a înfiinţat Secţia de organizare a corpurilor de armată VI şi VII condusă de generalul Ioan Boeriu, care a încheiat organizarea lor de pace, până pe 27 martie 1919. În corpurile VI şi VII armată au fost mobilizaţi toţi militarii din fostele trupe austro-ungare cu garnizoanele pe teritoriul Transilvaniei. Structura acestor divizii era diferită faţă de diviziile de infanterie regale, batalioanele erau unităţi luptătoare şi nu regimentele ca în regat. Batalioanele ardelene aveau mai multe mitraliere performante şi artilerie proprie şi au fost mai mobile pe terenurile grele de munte sau mlăştinoase, pentru că aveau putere de foc superioară. Diviziile ardelene aveau soldaţi experimentaţi cu 4 ani de front, în plus fiecare divizie avea un escadron de cavalerie şi pentru prima dată în armata română aveau fiecare în plus câte un batalion de vânători de munte organizat după DINURILE germane (standarde), folosite pentru prima dată în România de Alexandru Hanzu în conformitate cu studiile de infanterie absolvite la Paris şi după modelul austriac, binecunoscut de el. Aceste adăugiri făcute de generalul Hanzu prin proiectul său de organizare  a  armatei  române din  Transilvania s-au dovedit foarte eficiente în cele mai grele condiţii de front. Ofensiva armatei române spre Budapesta a demonstrat superioritatea trupelor de vânători de munte faţă de trupele regale de vânători. Generalul Alexandru Hanzu a înfiinţat în 1919 în Transilvania şi dezvoltat după 1923 în toată România arma vânătorilor de munte de la cele 2 batalioane, organizate în martie 1919 până la constituirea Corpului Vânătorilor de Munte la 1 iunie 1927 pe care l-a condus singur sau cu prinţul Carol II până la 1 aprilie 1930. În mod total eronat şi cu rea credinţă nu sunt recunoscute meritele celor doi privind înfiinţarea vânătorilor de munte în România.  

          Se ştie că în al doilea război, vânătorii de munte au fost şi sunt şi acum armata de elită a ţării, iar ruşii după 9 mai 1945 au desfiinţat repede Corpul Vânătorilor de Munte. Supărarea ruşilor s-a datorat faptului că aceşti bravi militari au luptat cu vitejie în linia întâi a frontului, în Rusia , din Crimeea, la Cotul Donului, în Stepa Calmucă, până la Stalingrad şi după 23 august 1944 până în Munţii Tatra din Carpaţi şi în Alpii Austriei la Graz. 

  Proclamaţia a fost dată la Topliţa.

 Comandantul trupelor franceze din Balcani, Generalul Henry Matias Berthelot a fost primit la Sibiu la 1 ianuarie 1919 pe peronul gării. A doua zi între orele 9-12 a fost primit la Sălişte, cu o cuvântare în limba latină rostită de protopopul Ioan Lupaş, iar după masă Consiliul Dirigent a organizat  primirea oficială a generalului în Piaţa Mare a oraşului Sibiu.

Inginer  Ilie  HANZU






comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

marquardt

Imbunatatirea accesului..SMIS 125263

Asigurarea SMIS 125264

Transylvanian Grand Prix

Vacanta Eurotrip
espressor
paltinul
info
turboclima
Licitatie publica

accentmedia