logo
Gaudeamus
TRECUTUL PREZENT: Paştile în Catedrala Mitropolitană din Sibiu, la 1907: „Învierea Mântuitorului nostru din morţi, iubiţilor creştini, este sigilul mântuirii noastre”
Sorana MAIER
1225 vizualizari
TRECUTUL PREZENT: Paştile în Catedrala Mitropolitană din Sibiu, la 1907: „Învierea Mântuitorului nostru din morţi, iubiţilor creştini, este sigilul mântuirii noastre”
Sfinţită cu mare fast în primăvara anului 1906, în Duminica Samarinencii, Catedrala Mitropolitană din Sibiu i-a primit pe sibieni pentru prima slujbă de Paşti în primăvara anului 1907, când de la amvon a predicat, în cea de-a doua zi de sărbătoare, teologul şi istoricul Aurel Crăciunescu. De la începutul secolului XX, de când a fost zidită în inima Transilvaniei, Catedrala Ortodoxă din Sibiu continuă să fie principalul spaţiu de rugăciune al credincioşilor ortodocşi din Sibiu, care în fiecare an îi trec pragul cu miile pentru slujbele de Înviere sau pentru cele de Paşti. Încercăm, prin rubrica noastră, TRECUTUL PREZENT, să redăm un fragment din atmosfera de Paşti a începutului de secol XX, publicând, din Revista Teologică din anul 1909 (An. III, Nr. 3, martie 1909) predica rostită în 1907 la Sibiu de Aurel Crăciunescu, profesor pe atunci la Institutul Teologic din Sibiu, secretar general al Ministerului Cultelor în 1931, autor de studii, articole şi predici.

"PREDICĂ PENTRU ZIUA A DOUA DE PAŞTI.

I u b i ţ i C r e ş t i n i,
"Christos a înviat" sunt cuvintele cu cari se întâmpină şi salută creştinii în zilele acestea de mare sărbătoare.
"Christos a înviat" sună de pe buzele şi dela inima tuturor acelora, cari mai au în sufletul lor încă puţină credinţă adevărată în Dumnezeu şi unul născut fiu al său.
"Christos a înviat" este salutarea de pace şi dragoste a tuturor fiilor adevăraţi ai bisericei creştine. - "Christos a înviat" sunt cuvintele cele dintâi, sunt vestea cea dintâi, care au auzit-o învăţăceii Domnului despre bunul lor învăţător, prin rostul preacuratei fecioare Măria. Preasfânta fecioară venind dela mormântul lui Isus, prin aceste cuvinte vesteşte faptul cel mare, minunea minunilor, plinită în pământul făgăduinţei. Cel chinuit şi batjocurit, cel răstignit, celce şi-a vărsat sângele pe cruce pentru păcatele oamenilor, acela s'a sculat din mormânt, după cum ne spune şi ap. Pavel: "Acela care s'a dat pentru păcatele noastre, s'a sculat pentru îndreptarea noastră" (Romani 4,25).
Isus Christos Mântuitorul a înviat din morţi ca un biruitor al morţii, ca un împărat al ceriului şi al pământului.
Dătătoriul de vieaţă a înviat din morţi ca să dea omului vieaţă vecinică. Ceriul cu îngerii şi pământul cu oamenii se bucură şi dau mărire lui Dumnezeu, căci iată a venit pacea şi libertatea, dragostea şi adevărul pe pământ, ca să se sălăşluiască între oameni.
Învăţătorul cel atotbun şi atotsfânt, carele a suferit martiriul dela oameni pentru învăţăturile sale mântuitoare şi fericitoare, iată a venit din moarte iarăş la vieaţă, dintre morţi a venit între cei vii, între oameni, şi iarăş numai şi numai pentru oameni. Ierusalimul s'a cutremurat, poporul jidovesc s'a tulburat, frică şi cutremur a cuprins sufletele fariseilor şi cărturarilor jidovi. Cum adecă, acela carele a fost judecat şi osândit de dânşii la moarte, al cărui mormânt ei l-au sigilat şi l-au păzit prin ostaşi, acela în loc de a fi pierdut pe veci, acum, cu dela sine putere, a înviat, s'a sculat din morţi şi ieşind din mormânt iar umblă printre oameni, iar cutează a propovedui cuvântul evangeliei mântuirii, cuvântul vieţii celei vecinice, cu putere îndoită. În loc de a înceta sminteala aceasta despre Isus şi în loc de a fi putut pune capăt împărăţiei celei nouă, vestită de acel Isus, iată că această împărăţie se întemeiază şi mai tare, se întăreşte, ba chiar îşi lăţeşte hotarele sale, iar dânşii, cei puternici ai poporului jidovesc, trebue să mărturisească, că sunt nişte nemernici şi neputincioşi.
Negura şi întunerecul nopţii fug şi se împrăştie dinaintea puterii soarelui dătător de vieaţă, şi adevărul vieţii vecinice iasă din mormânt. Ca un trăsnet din înălţimele cerului senin, ca un fulger din văzduhul limpede, vine peste întreg poporul jidovesc vestea cea minunată a Învierii Domnului. Nici nu putea să fie după placul şi după dorinţa celor din legea jidovească fapta aceasta a mântuirii. Dânşii doar credeau şi susţineau, că numai dânşii sunt meniţi şi aleşi spre a fi părtaşi de fericire, numai dânşii pot fi popor ales al lui Dumnezeu, fiii cei adevăraţi şi moştenitori împărăţiei ceriurilor. Şi acum Isus Christos Mântuitorul lumii nu pune margini împărăţiei aduse de dânsul, dragostea lui dumnezeiască nu cunoaşte hotare, păstorul cel atotbun nu închide raiul, fericirea şi împărăţia ceriurilor naintea nimănui. Raiul, fericirea vecinică, împărăţia ceriurilor, împărăţia luminei, a vieţii, se deschide şi rămâne deschisă tuturor acelora cari o voesc, mântuirea se împărtăşeşte tuturor acelora cari o caută cu inimă curată. Toţi oamenii sunt deopotrivă fii ai iui Dumnezeu, toţi pot fi deopotrivă buni şi deopotrivă vrednici de a se apropia de Domnul, toţi pot să se împărtăşească în mod egal de iubirea tatălui ceresc. Jidovii nu puteau pricepe cum de se poate aşa ceva, în mintea lor această egalitate nu putea să încapă; iar istoria ne învaţă şi ne dovedeşte deja de 2000 de ani, că aceasta e adevărat, aşa s'a întâmplat, aşa s'a făcut, şi azi aşa este şi în veci aşa va fi: toţi sunt deopotrivă înaintea lui Dumnezeu, şi fiecare după vrednicia sa proprie e răsplătit de Dumnezeu.
Egoismul şi răutatea jidovilor sunt batjocurite, templul şi fala Sionului jidovesc cad în ruine, şi măreaţă se înalţă biserica religiunei creştine, ca un monument vecinic al păcii şi al iubirii. Zadarnice sunt uneltirile vrăşmaşe ale jidovilor în decurs de veacuri, zadarnice sunt uneltirile vrăşmaşe ale oamenilor abătuţi dela credinţa adevărată, zadarnic voeşte duhul vremii să sgudue temeliile neclintite ale bisericei; biserica lui Christos, ca biserică a dragostei şi a păcii, stă şi rămâne vecinică, după cuvintele întemeietorului ei: "Nici porţile iadului nu o vor dărâma pe ea".
Nu poate lanţul greu al iernii geroase să ţină natura încătuşată, când soarele cald şi dătător de vieaţă al primăverei frumoase rechiamă natura la înviere, la vieaţă, la libertate. Nu poate nici adevărul să rămână ascuns în temniţa întunecată, când dreptatea cea vecinică rupe lanţul şi lacătul de fier, pus prin uneltire omenească.
La bunătatea şi la inima cea blândă a lui Isus Christos toţi pot veni şi toţi pot afla adăpost: cei osteniţi odihnă trupului şi sufletului, cei întristaţi mângăere şi bucurie, cei răniţi alinarea durerilor, căci plin de iubire nemărginită, el chiamă pe toţi zicând: "Veniţi la mine toţi cei osteniti şi însărcinaţi şi vă voiu odihni pe voi" (Matei, 11 27). Tot cel ce voeşte a se apropia de Domnul o poate face, de va dovedi credinţă adevărată în Isus Christos cel înviat din morţi.
Învierea Mântuitorului nostru din morţi, iubiţilor creştini, este sigilul mântuirii noastre. Prin Învierea sa a învins moartea carea stăpânea pe om dela Adam. Apostolul Pavel ne spune "Precum prin om a venit moartea prin om a venit şi învierea morţilor, căci precum toţi cei întru Adam mor, aşa şi toţi cei întru Christos vor învia". (Cor. 15.21, 19.) Prin Învierea sa s'a dovedit de Dumnezeu adevărat, şi s'a adeverit mărturisirea sutaşului ;<cu adevărat fiu al lui Dumnezeu a fost acesta". Născut din preacurata fecioară, curat şi fără de păcat, ba chiar şi de umbra păcatului fiind lipsit, pe dânsul moartea nici nu i-a putut stăpâni. Stăpân fiind al ceriului şi a! pământului, chiar în iad s'a pogorât, ca să slobozească pe cei robiţi din păcat şi să-i aducă din moartea vecinică la vieaţa vecinică.
Precum vestea cea minunată a naşterii în iesle, aşa şi vestea cea minunată a Învierii din morţi se lăţeşte şi vesteşte de îngeri şi de oameni în cele patru părţi ale lumii, trezind bucurie şi nădejde sfântă în tot sufletul curat şi în toată inima simţitoare. Îngerii şezând pe piatra mormântului vestesc mironosiţelor, mironosiţele spun învăţăceilor, iar învăţăceii, întăriţi de Duhul sfânt şi trimişi de Domnul, merg în toată lumea şi vestesc la toată făptura pe Isus cel înviat din morţi. Vestea Învierii trezeşte omenimea din somnul cel greu şi omul din nou porneşte pe calea ce duce la adevăr şi fericire, dar nu mai mult dibuind şi pipăind prin întunerecul neştiinţei sale, ci pe calea cea arătată şi luminată de Domnul, având pe drumul acesta toiag de apărare şi sprijinire, credinţa în Isus Christos, credinţa în ajutorul şi bunătatea sa cea nemărginită. Omul pleacă spre steagul fâlfăitor al luminii şi al dreptăţii, având ajutorul Domnului, armă de nebiruită biruinţă, şi având totodată siguranţa, că cu fiecare clipă se apropie tot mai mult de izvorul vieţii, de fericirea deplină, căci ştie, că prin Învierea Domnului toată noaptea şi tot întunerecul se schimbă în lumină: o vieaţă nouă încolţeşte în pământul eliberat de sub jug.
Înşişi oamenii ne dovedesc că vestea Învierii trezeşte deosebite sentimente între dânşii. Pe cei buni şi curaţi cu inima îi cuprinde bucurie Şi plăcere. Pe cei răi frică şi ură, căci a înviat Domnul cel a toate ştiutor Şi răsplătitor a toate, dânşii se tem de descoperirea faptelor lor săvârşite în întunerecul conştiinţei lor, se tem de lumina cea puternică, carea arată toate în înfăţişarea lor adevărată. Cel rău în conştiinţa sa nici nu poate iubi pe ce! care îi vădeşte şi descopere toate faptele şi îi arată meritele adevărate. Ca o suflare dătătoare de vieaţă străbate învierea în lumea întreagă. Prin dânsa se dovedeşte, că toate cele prezise de proroci sunt adevărate, că cel trimis de tatăl cel ceresc, e Dumnezeu adevărat, e Mântuitorul Mesia cel prezis, că adevărata credinţă e cea mărturisită de Domnul Isus, credinţa în unul adevăratul Dumnezeu. Această credinţă se întăreşte în inimile tuturor oamenilor, şi printr'nsa sufletele câştigă putere de a se apropia cu îndrăzneală de Dumnezeu.
Ca Dumnezeu adevărat s'a dovedit pe sine prin întreagă vieaţa sa şi prin Învierea sa, ca Dumnezeu adevărat îl vădesc, îl arată învăţăceii lui, după înălţarea la cer. Învăţăceii prin numele şi în numele lui Isus fac minuni. Prin puterea primită dela învăţătorul lor din pescari neînvăţaţi se fac tot atâţia învăţători puternici ai omenimei, cari învaţă ca unii cari au putere dela Dumnezeu şi nu dela oameni. Prin învăţăturile lor primite dela Domnul, spre a le împărtăşi oamenilor, dânşii schimbă toată înfăţoşarea lumei, după cum ne spun sfinţii părinţi: "Prin evangelia Domnului flacăra iadului se potoleşte, boldul păcatului se pierde, puterea morţii se nimiceşte, şerpele amăgitor amuţeşte în prav, şi piere în svârcoliri neputincioase, peşterile de tâlhari se prefac în temple de pace, mormintele batjocurite ale martirilor credinţei în paturi de trandafiri, din păgânii plini de patimi se fac eroii şi martirii creştinismului". În locul egoismului cras al păgânismului şi jidovismului, se dă principiul: iubiţi-vă între olaltă, iar porunca cea mai mare e: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău şi pe deaproapele tău ca însuţi pe tine. Frumos şi maiestos răsare în amurg vieaţa creştină adevărată, şi sufletul priveşte cu extaz şi fericire în viitoarea împărăţie a nemurirei.
Întreagă vieaţa Mântuitorului nostru se desfăşură înaintea ochilor noştri ca un câmp plin de roduri bogate şi fericitoare, ca o pajişte plină de flori mirositoare şi neperitoare. Şi de aceste toate noi oamenii putem avea parte, căci pentru noi sunt date toate acestea, şi în schimb ni se cere numai credinţă adevărată, mărturisită prin faptele noastre. Dacă noi, iubiţilor creştini, cerem dela aceia, cărora le-am făcut vr'un bine trecător, ca dânşii să fie faţă de noi cu credinţă, cu cât mai mult poate să o ceară aceasta dela noi acela, carele ne-a dăruit nouă darurile vieţii şi ale fericirii vecinice, care zilnic dovedeşte faţă de noi îndurare şi bunătate nemărginită. Credinţă cerea Mântuitorul dela aceia, cari se apropiau de dânsul ca să-i înveţe şi să-i vindece, şi dela noi încă se cere credinţă creştinească adevărată.
Zilele sărbării Învierii Domnului trebue însă să ne clarifice, că în timpul de acum aproape toate însuşirile trecătoare şi calităţile vremelnice le vedem mai mult îngrijite şi preţuite de oameni, iar credinţa adevărată nu e preţuită şi mărturisită, parecă a rămas în trecutul frumos şi glorios al bisericei noastre, şi acum ea mai mult tânjeşte decât vieţueşte în sufletele fiilor bisericei. Mulţi se fălesc cu buzele lor, că au credinţă, şi chiar voesc să folosească credinţa ca o podoabă, o decoraţie frumoasă şi atrăgătoare, cu care să se mândrească din când în când, la sărbători mari. Unii ca aceştia îndrăznesc chiar a avea convingerea, că având o astfel de credinţă au plinit pe deplin, ba poate au şi întrecut măsura datorinţelor lor creştineşti. Unii ca aceştia uită că Mântuitorul după temeinicia credinţei lor răsplătea şi ajuta pe oameni. Dânşii uită de cuvintele zise cătră bolnava vindecată: "Credinţa ta te-a mântuit"; de cuvintele zise cătră părintele rugător pentru fiul său muribund: "Fie ţie după credinţa ta". Da, iubiţilor creştini, după credinţa noastră ne va răsplăti nouă Domnul la timpul său, după credinţa noastră va fi judecată vieaţa noastră pământească. Însăş vieaţa noastră ne învaţă şi ne dovedeşte lipsa credinţei. Cel ce nu are credinţă adevărată nu are linişte nici aici pe pământ, căci neavând credinţă în Dumnezeu, în cine se va încrede cu tărie în zilele năcazurilor, unde va căuta scăpare şi mângăere în zilele tristeţei şi amarului. Că ce înseamnă a avea credinţă adevărată, şi că ce putere are ea, numai atunci putem judeca, când vine peste noi greul vieţii, cu dureri şi necazuri, atunci cu toţii ştim cere ajutorul Domnului.
Noi în zile de durere şi necazuri ne aducem aminte de Domnul, în zile de bucurie şi îndestulire însă nu aflăm de lipsă a avea credinţă şi mai ales a o mărturisi. Noi ne mai şi amăgim, că purtarea noastră poate rămânea nerăsplătită. Nu e aşa! Răsplata nu rămâne, şi noi să nu ne mirăm când rugăciunile noastre - pe cari noi credem a le fi rostit cu inimă ferbinte şi cu suflet curat - rămân neascultate de Dumnezeu şi cererile nu ni se plinesc. Să nu credem, că cercetând numai în sărbători mari lăcaşul dumnezeesc şi aducându-ne cererile înaintea tronului ceresc, suntem deja îndreptăţiţi a aştepta plinirea lor. Stăm departe de adevăr.
Dacă noi avem rar şi puţin timp pentru Dumnezeu, pentru mărturisirea credinţei noastre, apoi să nu cerem ca făcătorul ceriului şi al pământului cel atotdrept, în fiecare clipă a doririlor noastre să ne stea în ajutor, plinind pe deplin tot ce cerem. Cine nu are timp ca în toate zilele de bucurie să-şi aducă aminte şi să mulţămească lui Dumnezeu prin mărturisirea faptică a credinţei sale, acela nici în zile de necazuri să nu aştepte împlinirea tuturor cererilor sale. Credinţa adevărată faptic mărturisită, e pentru om ca un far luminător pe marea vieţii noastre. Precum se ridică luceafărul de seară pe ceriu şi străbate cu razele sale în pădurea umbroasă, şi precum luna plină revarsă lumina sa în întunerecul nopţii negre, luminând cărările singuratice, tot aşa se ridică şi credinţa pe ceriul vieţii noastre pământeşti, şi razele ei străbătând în întunerecul vieţii noastre dau sufletului nostru lumina adevărată a mântuirii. Credinţa în Dumnezeu tatăl şi cel trimis al lui, adecă în fiiul cel înviat din morţi să ne însoţească pe toate căile vieţii noastre pământeşti.
Acum când firea şi natura întreagă reînvie şi ne aduce şi ea aminte de Învierea Domnului, să reînvie şi credinţa noastră spre mântuirea sufletului nostru şi spre câştigarea vieţii cei de veci. Credinţa adevărată în Fiul cel preasfânt al Tatălui să ne însoţească şi să ne întărească toate zilele vieţii noastre, ca la învierea a doua să înviem şi noi spre vieaţa de veci, ca să luăm moştenirea fiască, primiţi fiind de judecătorul cel atotdrept, prin cuvintele: Veniţi binecuvântaţii părintelui, de moşteniţi împărăţia cerurilor, carea este gătită vouă dela întemeierea lumei. Amin.
Prof. Crăciunescu
(Rostită în catedrala  din Sibiiu, a doua zi de Paşti a. 1907.)"





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

turboclima

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
Covoare
Licitatie publica

accentmedia