Tribuna
brukenthal museum
TRECUTUL PREZENT.
Noica, 110 ani de la naștere. „A iubit singurătatea Păltinișului cu iubire de sihastru”
Sorana MAIER
1787 vizualizari
Noica, 110 ani de la naștere. „A iubit singurătatea Păltinișului cu iubire de sihastru”

„A iubit singurătatea Păltinișului cu iubire de sihastru. L-am închinoviat aici, la schitul unde de  multe ori și-a prospectat locul de veci, în vecinătatea celui temporar. Ne ziceam vecine, și iată am ajuns vecini, trecut în această nouă identitate mai familiară, de robul lui Dumnezeu, Constantin în familia în care toți ne vom întâlni spunându-ne ca frații pe numele mic de botez. Iubea Transilvania, munții, el omul de câmpie, dornic de înălțimi!”[1].

Este parte din cuvântarea memorabilă rostită de Mitropolitul Antonie Plămădeală la Schitul Păltiniș, în 6 decembrie 1987, la înmormântarea filosofului Constantin Noica.

Zilele acestea s-au împlinit 110 ani de la nașterea sa, în 12 iulie 1909, în Vitănești, județul Teleorman. Moment ce a trecut într-o relativă tăcere în Sibiu, doar la Schit a fost marcat printr-o slujbă de parastas oficiată de preoții sibieni.

Aproape că nu poți pomeni numele marelui filosof român fără a aminti legătura sa cu Păltinișul, locul ce i-a fost atât de drag încât a ales să îl locuiască pe veci.

Păltinișul a devenit spațiul retragerii lui Constantin Noica în anul 1975, când școala  de aici a filosofului îl va transforma în loc de pelerinaj pentru tineri ce vor marca viața intelectuală a României. Gabriel Liiceanu , Andrei Pleşu, Paul Anghel, Aurel Brumaru, Andrei Cornea, Petre Creția, Alexandru Dragomir, Victor Stoichiţă, Alexandru Surdu, Mihai Şora, și mulți, mulți alții s-au numărat între prezențele constante la seminariile filosofului Noica.

Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu și Mitropolitul Antonie la mormântul lui Noica de la Schitul din Păltiniș
Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu și Mitropolitul Antonie la mormântul lui Noica de la Schitul din Păltiniș © Biblioteca Județeană ASTRA

Și-a dorit să fie înmormântat la Păltiniș, iar la insistențele discipolilor săi și ale Mitropolitului Antonie, acest lucru a fost posibil.

În cuvântarea „A plecat și Constantin Noica”, rostită la înmormântarea filosofului,  Mitropolitul Antonie mărturisea că nu poate vorbi despre Noica, mai ales în prezența lui. A ales ca la înmormântarea lui Noica să nu vorbească despre el, căci pe astfel de oameni ar trebui să-i petrecem în tăcere, „omenește, să se lase lacrimile să curgă si să vorbească în limba lor, ceea ce nu pot spune cuvintele”, motiv pentru care l-a lăsat pe însuși Noica să vorbească prin textele sale:

„Definirea omului e definirea la limită, a sa. Acesta e semnul spiritualizării, de aici începe să fie activ spiritual. Înțelegând, deci, prin spiritualitate, o inițiere la moarte, singura aceasta este o inițiere la viață; adică determinarea prin tipul de moarte către care aspiri, la tipul de viață pe care nădăjduiești să-l atingi. Creștinismul este prin excelență spiritualitate, inițiere la moarte. Prin inițiere la toate suferințele Mântuitorului, prin acea permanentă “Imitatio Christi”, pe care trebuie să o săvârșească orice creștin, viața sa capătă un sens și o plinătate, în perspectiva sfârșitului său. Nu sunt valabile decât acele revoluții spirituale care, inițiind la moarte, își găsesc, înăuntrul lor, profitul a cărui viață și moarte să poată deveni exemplare”[2].

 

Legătura dintre Noica și Mitropolitul Antonie avea să fie prilej de bucuroasă aducere aminte și peste ani:

„I-am admirat curajul de a fi rămas pe poziție aici, deși scria parcă liber. Am avut deosebita plăcere de a-i citi aproape toate scrierile. Ne întâlneam la Schitul Păltiniș, unde de altfel a și dorit să fie înmormântat, eu făcându-i slujba pogribaniei și îngropându-l sub streașina bisericuței Schitului Păltiniș. (...) Cu Noica m-am întâlnit și la Sibiu și îmi făcea o deosebită plăcere să discut cu el. Am servit de multe ori masa împreună și am avut câteva momente de respiro duhovnicești. Mi-a mărturisit despre fiul lui, care era călugăr în Anglia. Îl iubea într-un mod aparte, deși era departe de el. Mi-a părut rău că nu a putut veni la înmormântarea tatălui”[3], povestea Mitropolitul Antonie într-un interviu pentru Jurnalul Național în anul 2005.

 

Istoria unui schit în vârf de munte

 

Istoria Schitului de la Păltiniș începea în anii 1925, când Mitropolitul Nicolae Bălan punea temelia micii biserici din lemn cu Hramul Schimbarea la față, cu ajutorul Ministerului Cultelor, Ministerului Sănătății și al altor instituții. ÎPS Bălan a fost cel care a  înfiinţat Schitul Păltiniş lângă un Sanatoriu pentru recreaţie „în cea mai încântătoare regiune din munţii Sibiului”[4].

În primele decenii ale secolului trecut, accesul în Păltiniș nu era pe atât de simplu pe cât este acum, însă în stațiunea din apropierea Sibiului se putea ajunge mai ușor decât în alte zone montane ale țării, căci puteai face drumul în vreo cinci ore cu trăsura și într-o oră și jumătate cu mașina.

Locul era văzut ca un spațiu de refacere fizică, dar și spirituală deopotrivă, fiind cunoscute încă de pe atunci proprietățile curative ale stațiunii. Acestora i se adăuga lăcașul pentru grija sufletului, care venea să întregească frumusețea naturală a locului.

„Ce este Păltinişul? O adevărată gură de raiu! Aşezat în munţii ce se înalţă maiestos deasupra fruntaşei comune Răşinari, la o înălţime de 1400 metri, în mijlocul codrului de brad, el îmbie omului liniştea şi sănătatea atât de necesare reconfortării sufleteşti şi trupeşti. Iar sanatorul lui aşezat pe coasta dinspre miazăzi a unei coline ferite de vânt şi alintate ziua întreagă de razele soarelui, oferă oaspeţilor cel mai desăvârşit confort: conductă de apă în fiecare cameră, lumină electrică, sobă de teracotă, telefon ete. La o sută de paşi dela Sanator se înalţă Schitul, cu o bisericuţă de lemn, în care Dumineca şi 'n zilele de sărbători se fac slujbe dumnezeeşti şi în care oaspeţii şi trecătorii îşi pot face, în deplină linişte, rugăciunile lor creştineşti. Păltinişul, cu Schitul şi Sanatorul său, este un admirabil loc de întrămare a sufletului şi a trupului deopotrivă”[5], scria despre acest loc Nicolae Colan, mitropolit al Ardealului în între anii 1957-1967, în publicația Viața Ilustrată, pe care viitorul arhiereu a condus-o în perioada 1934- 1944.

Păltinișul era considerat un spital de vindecare a sufletului, care avea puterea, datorită „firii atât de strălucit împodobite de Dumnezeu” [6] să poată întrăma și sufletul prin contactul cu „munţii cu impresionantele lor piscuri, codrii cu liniştea lor măreaţă sau cu vuetul lor înfiorător, soarele cu lumina şi căldura lui dătătoare de viată, apele cu tainicele lor puteri vindecătoare”[7].

 

© Reproducere din Viața Ilustrată

În apropierea lui Noica

 

Unul dintre sibienii care l-au cunoscut pe Constantin Noica în perioada șederii sale la Păltiniș este universitarul Ion Dur.

Va avea să-l viziteze pe filosof în vara anului 1981, în ziua de 25 august. Momentele de întâlniri-convorbiri cu filosoful sunt fidel consemnate în Jurnalul domestic 1971-2017, publicat de Ion Dur în anul 2018.

„Bat la ușă cu oarecare sfială, dinăuntru se aude un da oarecum înfundat, după care ușa camerei se întredeschide și îmi apare în față un om în vîrstă, cu ochelari de vedere și cu o bască pe cap”[8], rememorează profesorul Dur prima întâlnire cu Noica.

Cartea universitarului sibian cuprinde numeroase referiri la modul în care filosoful trăia la Păltiniș, construind tablouri fidele ale spațiului pe care îl locuia Noica:

„Camera – el îi spunea cămăruță – e la mansardă, cu o mică fereastră care dă spre pădurea de brazi (cei pe care, cum spunea într-un text din Steaua, îl admiră pentru geometria lor naturală), de formă cam pătrată și foarte mică. Pe pat, multe cărți și o planșetă de placaj, biroul pe care scrie filosoful, cum aveam să constat după aceea (comparația cu un birou obișnuit sau, nu mai vorbesc, cu vreun bidermeier  la care stau ștabii, ori alăturarea cu orice altceva pare să fie de prisos). (...) De fapt, îmi spuneam în sinea mea, Noica trăiește aici într-o paradigmă biblică a precarității. N-are nimic, dar are totul. E sărac material, dar cu spirit bogat, de înțelept”[9].

 

© Arhivele Naționale Sibiu

Constantin Noica a urmat liceul la „Dimitrie Cantemir” și „Spiru Haret” din București, perioadă când debutează la „Vlăstarul” în 1927,  iar apoi urmează între 1928 și 1931 cursurile Facultății de Litere si Filosofie din București.

A făcut studii pentru specializare în Franța și a obținut titlul de doctor în filosofie la Universitatea din Bucuresti, cu teza Schită pentru istoria lui cum e cu putință ceva În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost referent pentru filosofie în cadrul

Institutului româno-german de la Berlin și a editat, împreună cu C. Floru și Mircea Vulcănescu, patru cursuri universitare ale profesorului Nae Ionescu și anuarul „Izvoare de filosofie”.

A avut între anii 1949-1958 domiciliul fortat la Cîmpulung-Muscel, iar între decembrie 1958 – august 1964 a fost deținut politic. S-a retras la Păltiniș în anul 1975.

Începând cu 1965 a fost cercetător principal la Centrul de Logică al Academiei Române, până la pensionare în 1975. În 1988 i-a fost acordat Premiul Herder, iar în 1990 a fost primit Membru Post-mortem al Academiei Române.

Amintim Mathesis sau bucuriile simple (1934), Pagini despre sufletul românesc (1944), Rostirea filosofică româneasca (1970), Creație și frumos în rostirea românească (1973), Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești (1975), Sentimentul românesc al ființei (1978), Povestiri despre om (1980), Devenirea întru ființă (1981), De dignitate Europae (1988), Introducere la miracolul Eminescian (1992), parte din opera sa, „hotar de preț filosofiei românești”[10].

 

© Reproducere din Viața Ilustrată

 

 


[1] Î.P.S. dr. Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealului, „A plecat și Constantin Noica”, în Conferințele Bibliotecii ASTRA, p. 12.

[2] Ibidem, p. 9.

[3] „Sărbătoarea Înălțării”, Hotnews, 9 iunie 2005, interviu cu Mitropolitul Antonie Plămădeală, realizat de Jurnalul Național, disponibil online: https://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1224688-sarbatoarea-inaltarii.htm.

[4] Dumitru Coltofeanu, „Sporul materal al Arhiepiscopiei noastre sub păstorirea I.P. SF. Mitropolit Nicolae”, în Revista Teologică, An. XXX, Nr. 5-8, Maiu-august 1940, p. 167.

[5] N. C. „Schitul și Sanatoriul Păltiniș”, în Viața Ilustrată, nr. p. 17.

[6] Nicolae Colan, „Lăcașuri de ‘nchinare”, în Viața Ilustrată, Anul I, Nr. 6, Sibiu, August 1934, p. 2.

[7] Ibidem.

[8] Ion Dur, Jurnal domestic 1071-2017. Însemnările unui in-formator, Editura Cartea Românească, 2018, p. 96.

[9] Ibidem, p. 97.

[10] Constantin Necula, „Constantin Noica, Îngerul Sibiului de la Păltiniș...”, în Pr. Constantin NECULA și Sorana MAIER, Sibiu. Catedrale de Oameni / Human Cathedrals, Casa de Presă și Editură Tribuna, Sibiu, 2017, pp. 64-65.






comentarii
1 comentarii

Iar acum, casa filosofului a fost cumpărată și închisă definitiv, fără posibilitatea de a o vizita. Ministerul Culturii ce a păzit ?
Soc rate
17.07.2019 17:03
Din aceeasi categorie
sevis

targul de craciun

Vacanta Eurotrip
espressor
paltinul
info
turboclima
Licitatie publica

accentmedia