Am tratat în prima parte a seriei noastre contextul extern al "Toamnei naţiunilor", adică schimbările, în serie, de regim din ţările membre ale blocului comunist. Mai rămăseseră doi "leneşi" în pluton: România lui Ceauşescu şi Albania, care, sincer, chiar nu contau prea mult.

Revoluţia română din 1989 a fost mult prea puţin o "loviluţie" (tot timpul mi-e scârbă să folosesc sau să aud expresia asta) mânărită de alţii. A fost o REVOLUŢIE. Una a celor mai simpli oameni, care s-au săturat până peste cap de toate porcăriile oferite de regimul comunist în general şi de cel al lui Ceauşescu în special. Se ajunsese prea departe cu bătaia de joc şi cu lipsurile, încât până şi mămăliga aia legendară a ajuns să facă explozie.

Un comunism cu (nocive) clase sociale

Chiar dacă, teoretic, orânduirea socialistă promova egalitarismul cu orice preţ, deci elimina orice stratificare socială, orice împărţire în "clase", în realitate era complet diferită situaţia. În "cea mai dreaptă orânduire", existau bogaţi şi săraci, atotputernici şi simpli supuşi,  descurcăreţi şmecheri care cădeau veşnic în picioare şi oameni cinstiţi care erau cam luaţi de fraieri pentru că "nu se descurcau" şi se ambiţionau să rămână cinstiţi. Dacă analizăm, chiar şi pe rapid, ce şi cum era în România, aveam o structură clară, o ierarhie, ca la carte şi ca în feudalism.

Aparatul de Partid, la vârf, era de fapt o castă conducătoare atotputernică şi atotprivilegiată, intangibilă şi inviolabilă, de la familia Ceauşescu şi cercul nobiliar de tovarăşi - supuşi apropiaţi, de la membrii Comitetului Politic Executiv până la conducerile judeţene sau orăşeneşti ale PCR. Ei erau şi cei care asigurau, printre altele, "protecţia" lui Ceauşescu din punct de vedere al informaţiilor din teritoriu, făcând ca totul să arate bine, să sune bine: el era multiubit şi stimat, industria duduia şi îşi depăşea planul, agricultura dădea producţii record la orice, aranja "decorul" pentru vizitele "de lucru" pentru ca totul să arate bine. Tot ei erau iniţiatorii şi întreţinătorii acelui cult aproape pornografic al personalităţii, pentru că era normal asta. Doar toate  privilegiile lor depindeau de "cel mai iubit fiu al poporului".

Când spuneai că cineva e "de la Partid", era în vocea ta un amestec de spaimă şi invidie şi ură. "Tovarăşul de la Partid" era un fel de semizeu bun şi rău, în funcţie de toanele lui sau de "sarcinile trasate de sus". Tovarăşul de la Partid ("a mâncat dar n-a plătit", cum spunea zicala) putea să locuiască în vile confortabile, să se plimbe prin ţări străine în delegaţii sau aşa, de turist ce era el. Avea ce mânca, ce bea, pe unde apărea era tratat cu săru'mâna şi cu tot ce se găsea mai bun, că nu se face să te pui rău. Mai aveau tovarăşii locuri de aprovizionare speciale cu circuit închis unde se putea deda la bunuri de consum din lumea capitalului decadent şi exploatator al omului de către om. Adică ceea ce noi consideram adaos la moneda curentă: ţigări străine, băuturi care încep cu "w" şi se termină cu "iskey", sau chiar cafea adevărată. Mai beneficiau de hoteluri tot speciale şi tot cu circuit închis la munte, cu restaurante cu tot, la mare şi în oraşele principale, vile de protocol unde se mai încingea un chefuleţ, maşină proprie şi de serviciu.

Aparatul vigilent-represiv, adică structurile care apărau Statul şi Partidul de prezumtivii şi chiar existenţii duşmani interni sau externi, de la spioni şi sabotori (reali, totuşi, în multe cazuri) sau de simpli tulburători ai idealei ordini socialiste (disidenţi, romantici, contestatari ori doar "gură mare") sau care se ocupau doar de întreţinerea simplei ordini social(iste) din traiul comunitar, vânând infractori, criminali, hoţi, borfaşi, delapidatori, fufe, valutişti, bişniţari sau "paraziţi". Ne referim aici la Securitate şi Miliţie, ai căror membri, oricât s-ar nega, aveau şi ei un statut privilegiat în societate. Chiar detaliul micuţ că nu îi vedeai pe la cozi în vreme ce o ţară întreagă se încolona la "s-o da ceva" confirmă statutul acesta.

Descurcăreţii, prin asta înţelegându-se toată ceata aceea reflectată chiar bine în filmul "Secretul lui Bachus". Puterea lor consta în faptul că se aflau în posturi-cheie în zona producţie-aprovizionare de bunuri necesare vieţii de zi cu zi: alimente, comerţ socialist, "aprovizionarea populaţiei", servicii, restaurante, hoteluri, etc. Adică ei erau şefii prin care circula marfa, oricare ar fi fost ea. Deveniseră o castă a îmbogăţiţilor care îşi trăgeau "partea de şmecher" din tot ce produceau, transportau, distribuiau sau vindeau. Pentru că ei AVEAU. Dacă nu aveau, FĂCEAU ROST. Ei erau capătul reţelei "nu ştii pe cineva care...?" din perioada în care în magazine şuiera vântul. Dacă în magzinele lor, "carne" se definea prin oase care puţeau sau pungile cu gâturi şi gheare de pui, în mod sigur, dacă te aflai pe lista preferaţilor, aveai parte şi de carne adevărată. Sau de orice alt produs inexistent dar existent. Într-o ţară flămândă, cel care împarte mâncarea e deja şef spre stăpân. Atunci a apărut bancul acela cu profesorul universitar care, la beţie, se dădea mare prin cârciumi că el e măcelar. Reţeaua descurcăreţilor era mai complexă ca netul. Evident că, toată activitatea asta
numită, atunci, "a da pe sub mână" le-a adus atât venituri consistente cât şi putere în societate. 

"Poporul", adică majoritatea covârşitoare a românilor din "clasa de jos", din el
făceau parte, de la rămăşiţele de ţărani "cooperatori" şi de la "clasa muncitoare" din întreprinderile socialiste la intelectualii aceia ochelarişti de ascultau rock, "muzică spaţială" şi veneau la Sibiu la Festivalul de Jazz şi tinerii liceeni cu frizuri zbârlite care aveau un teribil sentiment al libertăţii proprii. Ei erau beneficiarii tuturor măsurilor anti-oameni ale lui Ceauşescu şi a clicii lui de comunişti. De la 1980 încoace, răul "acceptabil" (adică, aşa cum era-n anii '70, tu mă tot freci cu partidul, poporul şi conducătorul, dar măcar am ce băga-n traistă, am ce da la copii, am lumină, căldură, meci la TV şi chiar benzină-n rezervor) evoluase încet spre repede, în rău absolut: cultul personalităţii lui Ceauşescu se dublase cu al Elenei academician-doctor-inginer şi "savant de renume mondial" şi cu o propagandă tot mai  greţoasă de partid. În paralel, mărfurile de primă necesitate din magazine începeau să dispară sau să apară rar spre rarissim: ulei, unt, carne, ouă, lapte, zahăr, vată, portocale, banane, sau chiar pâine, hârtie igienică şi pastă de dinţi. Apăruseră cozile ca fenomen social. Stăteai la coadă fără a şti la ce, că nu conta, "aia aduce, aia luăm". Se raţionalizaseră uleiul, zahărul, făina şi mălaiul deşi nu era vreme de război. Pâinea se dădea doar pe bază de buletin. Se raţionalizase şi traficul rutier, cu zile pentru numerele de înmatriculare cu soţ sau fără şi cozi de kilometri întregi la benzină. O campanie anti-risipă a fost pretextul unui val interminabil de întreruperi de curent, apă, gaz metan sau agent termic. Plecai la lucru şi nu ştiai pe ce ogor ajungi, să ajuţi la "strânsul recoltei". Până şi duminicile ca zi de odihnă au fost luate muncitorilor de anumiţi directori mai zeloşi. Ei, prin toate aceste măsuri care săriseră mult peste cal, marea majoritate a românilor se săturase până dincolo de peste cap şi de Ceauşescu, şi de Partid, şi de comunism. Ei erau marea majoritate nemulţumită.

Prea mult cult al personalităţii pe stomacul gol

E greu de înţeles pentru cineva născut după 1990 şi trăitor în confortul şi îmbuibarea de acum, ce simţea românul anilor '80. Mai ales tânărul de atunci. Generaţia de "beneficiari" ai "realizărilor socialismului", a celor pe care orânduirea comunistă i-a făcut, cum s-ar spune, oameni, adică cei care, în anii '50-'60, au migrat din sărăcia rurală post-belică la relativul confort al vieţii proletare de "la oraş" (loc de muncă sigur, bine plătit, "cazare", masă la cantină, micile sau marile avantaje politice) a îmbătrânit, dar nu înainte de a da naştere unei generaţii rebele, cuprinse de dor de libertate şi cam sătule de lozincăraia fadă şi stupidă de zi cu zi de care te loveai peste tot, ca într-un film horror. Trecuse şi perioada "romantismului" şi a mitului unui Ceauşescu "luminat" şi de la Apus, nu doar de la Răsărit, care tuna şi fulgera împotriva ruşilor când cu invadarea Cehoslovaciei şi reprimarea "Primăverii de la Praga", moment în care mulţi intelectuali şi mini-frondişti stăteau la coadă ca să se înscrie în partid.

Ceauşescu cel pupat în fund de occidentali, care dădea mâna cu Nixon şi De Gaulle şi care era plimbat de Regina Angliei (aceeaşi) în trăsură devenise un super-dictator de factură şi inspiraţie nord-coreeană. Cultul perso­nalităţii o luase efectiv razna, cu sprijinul unor super-pupincurişti de serviciu care nu roşeau când îl alăturau pe Ceauşescu de
Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare sau Cuza. Am fost martorii momentului când Ceauşescu a fost efectiv întronat preşedinte al României în 1974, la Congresul al XI-lea al Partidului şi când tot cu această ocazie, s-a decis elimi­narea apelativului de "domn" în conversaţiile cu­­rente (fiind înlocuit cu "tovarăş" sau "cetăţean"). Vreau să continui şi nu mai ştiu cu ce, pentru că ar trebui pagini întregi doar să pomenesc întregul arsenal de tâmpire în masă folosit de comunişti pentru a ne de­termina să credem că totul începe şi se termină cu EL, iubitul conducător, "Din plai de Olt, stejar de Scorniceşti", "cel mai iubit fiu al poporului", "erou între eroi", "Când spunem Ceauşescu se face pace-n lume,/ Cînd spu­nem Ceauşescu, e primăvară-n grâu,/ Când spunem Ceauşescu, e-o doină orice râu/ şi Patria ne creşte statornică-renume" (poezie de G. Coandă"), sau, de la o vreme, la bonus, şi apologiile adresate soţiei sale, Elena Ceauşescu, "mamă bună" ("E Elena Ceauşescu/Suflet nobil şi vibrant/Mamă bună, om politic/Şi prestigios savant" - C.V. Tudor), "savant de renume mondial". Ca să nu mai spun că erai intoxicat la propriu de expresia "...epoca ce cu îndreptăţită mândrie patriotică o numim Epoca Ceauşescu".

Evident că oficial aveam de toate, ziarele publicau grafice şi tabele şi pagini întregi despre cum a crescut nivelul de trai, Tovarăşul Ceauşescu vizita tot timpul pieţe şi magazine alimentare pline ochi cu orice, ogoare suprapopulate de rod, ferme zootehnice model, toată populaţia se înghesuia la adunarea populară din municipiul X pentru a se înfrupta din înţelepciunea social-politică a Marelui Bărbat, aplaudau prelungit (în primele rânduri, restul nu) şi cântau ode din coruri reunite (de fapt playback pe bandă cu filmare din elicopter).

Neoficial, era cum am spus: magazine pline de "ce se vede" (la măcelărie: "Ce aveţi?" "Ce se vede" "Atunci daţi-mi două kile de cîrlige"), bucuria de a prinde un ceva "refuzat la export" pentru că ce aruncau străinii era mult calitativ peste ce era în "comerţul socialist", ştirile tot de-un fel de la programul-senviş de două ore de la TV ("un c***t între două telejurnale") erau contracarate deja pe faţă de "concurenţa" de la posturile "duşmane" Europa Liberă, BBC sau Vocea Americii, iar şansa ca din rău să ne fie mai rău şi tot pe Pingelică şi Savanta să-i avem în capul statului era tot mai vizibilă. Normal că mămăliga aia era tot mai "pericol de explozie"... 

"Au făcut copiii noştri dinţi" sau Generaţia-n blugi cea sătulă de comunişti

Adică noi. Generaţia născută şi crescută 100% în "Iepoca de Aur" a Tovarăşului. Unii copii doriţi, alţii nedoriţi că era Decretul (770/1966, care interzicea avortul) care ne-a dat denumirea de "decreţei", unii mai activi, unii mai blegi, unii mai frumoşi, alţii mai naşpeţi, unii mai deştepţi, alţii care înţelegeau în gură, unii mai campioni, alţii mai ciumeţi. Aşa "grijă părintească" a avut Partidul de noi încât aveam dreptul de a fi Şoimi ai patriei şi de a-l slăvi pe Ceauşescu, Pionieri pentru a-l slăvi pe Ceau­şescu, UTC-iştii de azi pentru a fi comuniştii de mâine. Mai aveam şansa de a munci pe câmp încă din şcoala primară, de a avea un viitor strălucit într-o fabrică sau de a sta la coadă alături de părinţi pentru o porţie de carne, un pui, o juma' de pachet de unt, o sticlă de lapte sau o pâine în plus. Ne vedeam părinţii venind rupţi de obosiţi de la serviciu, uneori mai ameţiţi de la o şedinţă de partid cu prelungiri la o şedinţă la bufet. La materiile politice (economie politică, filosofie, istorie contemporană) eram cam praf dar eram o enciclopedie umblătoare de bancuri interzise care ar fi internat orice activist PCR la "glumeţi". Şi am mai învăţat ceva bine: să urâm comunismul, pe comunişti şi mai ales pe Ceauşescu.

Eram, ca toţi tinerii, plini de energie, dar parcă nu voiam să o consumăm pentru ăştia. Preferam să citim, să ascultăm muzică, să ne uităm la filme "pe video", să facem chefuri şi să râdem din orice. Sau să emigrăm din ţara asta incorigibilă, "dincolo".

Spre deosebire de vremea părinţilor şi a bunicilor noştri, informaţia despre "dincolo", adică ţările ne-comuniste circula mai lesne: posturi de radio care transmiteau muzică la modă. Saşii care primeau pachete din Germania cu produse din domeniul Science Fiction pentru noi: reviste cu poze, casete cu muzică, dulciuri, conserve, electronice, haine, cataloage de produse. Rudele şi cunoscuţii din zona de frontieră, care aveau posibilitatea să-şi dea televizorul "pe sârbi" unde era cu totul alt program. Mergeam la concerte de rock.

Partidul a ginit cumva că generaţia asta de 70-80cişti e cam periculoasă aşa că s-a gândit să ne bage în seamă. Aşa s-a inventat "romantismul revoluţionar". Ce-i drept, aveam romantism revoluţionar în noi, dar de alt fel şi cu alt, cum se spune acum "target". Aşa ni s-a oferit, spre refulare, şansa de a construi şi noi socialismul, la fel ca părinţii noştri, pe Şantierele Naţionale ale Tineretului: Canal, Midia-Năvodari, Porţile de Fier II, etc. Cică făcea bine la viaţă, erai mai bărbat. Noi consideram asta ca o mutare disciplinară unde ispăşeai pedeapsa de a fi tânăr în România socialistă. În paralel, a apărul Cenaclul. Adică "Cenaclul Flacăra al Tineretului Revoluţionar", condus de poetul Adrian Păunescu. Se dorea ca, prin muzică, poezie, propagandă şi cultură să fim un fel de comunişti mai luminaţi, mai raţionali, mai deştepţi şi mai "revoluţionari" decât lătrătorii de lozinci din anii '50. Să facem o altă Românie, mai frumoasă. Dar TOT comunistă. Eram, vorba poetului, "tineret în adidaşi" şi "generaţie-n blugi". "Există nişte tineri marcaţi de folk şi rock/Ce au nevoie-n ţara de sprijin şi de toate/Şi dacă nu am face cultură pentru ei/Ei şi-ar lua-o-n taină de prin străinătate". Numai că noi am deturnat şi chestia asta cenaclist-utecistă: mergeam acolo nu pentru că ne consideram "noul val" al reformării Partidului, ci pentru că ne simţeam liberi la spectacolele acelea. LIBERI, pricepeţi (da, "nu", înţeleg...) Şi astfel vorba unui alt poet, "Au făcut copiii noştri dinţi". Şi  voiau să scape de ciuma roşie aia adevărată. Unii prin fugă, cu riscul vieţii, peste graniţă, la sârbi, reuşind sau nu să ajungă, via "ţara vecină şi prietenă" ("Iugoslavia/Să fugim în ea!") în "lumea capitalului", ori rămânând şi, subconştient, aşteptând momentul să se dezlănţuie.

Ultima picătură: "Ceauşescu reales"

Îmi amintesc că, de când apăruse steaua lui Gorbaciov pe cerul politic, aveam speranţe ca şi România să treacă măcar la o jumătate de perestroikă şi glasnost. La capitalism nici nu puteam visa... Orice vizită a lui Gorby era privită ca un semn al posibilei schimbări Eram cu urechile pe radio când se transmitea "Vizita oficială de prietenie" şi se comenta la modul "vine ăsta şi-l pune la punct, să vezi ce-i face". De atunci e şi "descifrarea" denumirii ţigărilor "Bucegi" zise şi "Moartea pe schiuri": "Bucură-te Ungure! Ceauşescu Evadează, Gorbaciov Înaintează". Dar nimic. Nimic şi tot mai rău. Dar parcă, de prin 1989, multă lume simţea că, într-un fel, i-a cam sunat ceasul ceauşismului. La ultima paradă de 23 august de la Sibiu, o ploaie de vară a şifonat portretele Tovarăşilor. "Uaaa, uite-te! E semn rău!", spuneau oamenii.

O mamă îi spune fiicei sale, când trec pe lângă un tablou cu Ceauşescu, "Uite-te bine că nu se ştie dacă-l mai vezi". Filmul "Noiembrie, ultimul bal" e interzis doar pentru că părea a face aluzie la congresul partidului. Eu, în armată atunci, colecţionez ziare tot aşa, "că nu se ştie" şi să le am ca amintire. Era ceva în aer. Da, spera toată lumea ca, la cel de-al XIV Congres al PCR, Ceauşescu să renunţe la putere şi să-i cedeze conducerea Partidului fiului său, Nicu, prim secretar la Sibiu. Era destul pentru români.

Dar Congresul decide, prin inerţii şi multavantajaţii lui participanţi, că Ceauşescu e "bun în funcţie". Este reales cu o majoritate covârşitoare, dar nu absolută. Telegramele de susţinere, trimise pe persoană fizică sau pe "colectivul oamenilor muncii de la..." stabilesc recorduri de pupat în fund. Ceauşescu se laudă că a plătit datoria externă (făcută tot de el, nu?) se laudă cu "realizărli" şi promite altele în discursul care ţine ŞASE ORE. Îi scapă şi un "porumbel pe gură. "Nimic nu este veşnic".

Nici el. Cu uşa schimbării trântită în nasul românilor, mai rămânea o singură cale: cum spune americanul "the hard way" - calea dură. Ceea ce s-a şi petrecut. Putea fi altfel.  

foto: Dumitru CHISELITA, pagina facebook Nicolae Ceausescu

[image=152322]

[image=152325]

[image=152327]