Răvaş din Răvăşel: "Şi noi am început şcoala!"

Sibiu: o maşină de teren, proaspăt spălată, din care coboară un bărbat, o femeie şi un puşti îmbrăcat frumos, pieptănat cu grijă, ţinând în mână un buchet de flori, probabil de import. Răvăşel: linişte deplină, un drum de pământ, câţiva copii ţinând în mână nişte flori culese din grădină, îmbrăcaţi cu haine luate poate de la fraţii mai mari. Nici unii nu ştiu de existenţa celorlalţi, provin din lumi diferite. Cu toţii sunt copii, privesc către lumea asta mare, înţesată de mistere. Nu e niciunul vinovat pentru că are sau n–are calculator cu conexiune la Internet, pentru că părinţii au sau n–au maşină luxoasă, pentru că vacanţa înseamnă mers la mare sau jocuri în colbul uliţei.

Ca să ajungi la Răvăşel treci prin Şeica Mare, prin Boarta, Buia, laşi în urmă nişte dealuri cu pomeţi sălbatici şi, iată-te în satul cufundat în linişte, unde nu bate nici vântul şi nici Vântu, aşa cum suflă în oraş, printre betoane, figuri grave şi gaze slobozite de ţevile de eşapament.

Vacanţă pe uliţă

O clădire mică, albă, cu un deal în spate, două clase, o curte verde, o tăblie care te vesteşte că ai ajuns la şcoală şi un steag prins deasupra ei: asta e şcoala din Răvăşel. Poarta e deschisă pe jumătate, dar dinspre sălile de clasă nu răzbate niciun chiot de copil. N-o fi nimeni sau o fi disciplina religie? Urcăm câteva trepte, intrăm într-un hol care miroase a zugrăveală proaspătă şi crăpăm uşa sălii de clasă: înăuntru, linişte deplină. 19 capete stau aplecate asupra manualelor primite de la învăţătoarea Nicoleta Hârşan. Intrăm, spunem ce vrem (să ciupim ceva din atmosfera primei zile de şcoală) şi încercăm să schimbăm două vorbe cu copiii care ne privesc curios. Ei, e greu de ales între curiozitatea pentru noile manuale şi cea pentru nişte străini a căror prezenţă probabil n-o înţeleg. Aflăm că aici învaţă cei din clasa a doua şi a patra şi că majoritatea elevilor provin de la şcoala din Moardăş, desfiinţată din acest an. La întrebarea "Ce aţi făcut în vacanţă?" răspunsul unanim este "Ne-am jucat!". Pe uliţele satului. Dau repede o fugă cu gândul la copiii de vârsta lor de la şcolile din centrul Sibiului şi îmi spun că acolo aş fi auzit sigur variante de vacanţe petrecute la mare, la munte, în străinătate. Ştiu că viaţa are mereu chip nedrept, aşa că abandonez orice concluzii nerostite. Mai ştiu că pentru cei mai mulţi dintre copiii din Răvăşel, din Moardăş, lumea se termină în capătul satului din care, poate n-au ieşit niciodată. Ca să echilibrez balanţa, îmi spun că nici copiii din Sibiu care se bucură de binefacerile modernizării n-au văzut cum se mulge o vacă, nu simt mirosul crud al ierbii cosite. "Ca să echilibrez balanţa" e un fel de a spune, de a mă descotororsi pe moment de o mâhnire mocnită. Ei, şi? Ce dacă ei, copiii din Răvăşel, n-au Internet, mobile, role, bicilete cu multe viteze sau play-station-uri? Au priviri senine, nefiltrate de vreo încrâncenare ce-şi trage seva din brambureala tehnologiei. Ăsta-i dar de mare preţ de la natură.

"A"-ul deconspirat de Antonio

În cealaltă clasă a şcolii sunt elevii din clasele întâi şi a treia, în total douăzeci de perechi de ochi şi urechi care sorb fiecare pagină de manual, fiecare cuvânt al învăţătoarei. Tainele abecedarului, ale matematicii şi celorlalte materii le vor fi dezlegate de învăţătoarea Alina Stoian care tocmai îşi fixează în memorie numele bobocilor. Sunt zece copii care au păşit ieri pentru prima dată într-o şcoală. E în privirea lor un amestec de emoţie, curiozitate şi nedumerire. Vasilică, unul dintre boboci pare să fi uitat de toate: când îl întrebăm dacă are fraţi, ridică din umeri încurcat. Îi sare în ajutor o colegă mai mare, din clasa a treia: "Are fraţi. Zi, mă, că mai ai trei fraţi". Smuls puţin din braţele vânjoase ale emoţiilor, copilul ne spune: "Da, mai am trei frăţiori". Apoi lasă privirea în pământ, de fapt, din cauza emoţiilor cred că trece cu ea dincolo de duşumeaua clasei. Antonio e ceva mai îndrăzneţ: ştie câteva semne din alfabet şi ne indică pe planşa cu litere agăţată pe perete, litera "A". Pe catedră stau câteva bucheţele de flori, culese din grădină. Dau fuga din nou la comparaţie şi mă gândesc la buchetul mare de flori văzut de dimineaţă, la şcoala din Sibiu. Parcă-mi place mai mult ăsta de pe catedră. Nu sunt părtinitor, probabil e doar o chestiune de gust. Vine pauza şi copiii din cele două clase se întâlnesc în curte. Discret, fiecare încearcă să-şi facă loc în cadrul unei fotografii. Toţi sunt preocupaţi de joacă, dar trag cu coada ochiului la aparatul foto. Dincolo de poartă e uliţa ce poartă pe umeri, fără povară, liniştea ruptă rar de câte-o maşină. Iar dincolo de uliţă e ceea ce-şi închipuie fiecare dintre aceşti copii, care, din fericire sau nu, au scăpat de chinul parcurgerii labirinturilor ce duc la finalul mult râvnit al jocurilor în reţea. Au totuşi multe în comun cu cei coborâţi în faţa şcolii din maşini frumoase: curiozitatea, emoţiile care aşază noduri în gât, sinceritatea şi multe, multe altele. Restul sunt diferenţe ce ţin de rotiţele ruginite sau unse din mecanismul destinului.
.