logo
spartan
Picătura de Carte.
Prozopoemele izbăvirii de prozaic...
Pr. Constantin NECULA
887 vizualizari
Prozopoemele izbăvirii de prozaic...

Nu pot scrie fără emoție prezentarea cărții de poezie, de „prozopoeme”, a Părintelui Cristian Muntean, Oglindiri în acuarelă (Libris Editorial, Brașov, 2019, 103 pg.). E modul acela de scriitură care îți podidește inima de frumusețe, un soi de redescoperire a metaforei ca formă de rezistență în mizeria de astăzi. Nu e la prima carte de poezie. Scrie de mult. Singurătățile dorului (2003), Tăceri roditoare (2005), Neînserate dimineți (2008), Citadela sufletului meu (2011), Nostalgii (2013) ori Semne de carte (2015) sunt bornele unei poetici autentice, teologului revenindu-i alte volume, interesante și pline de seva unei poezii a comunicării cuvântului Evangheliei foarte rar în generația de azi a propovăduitorilor. Volumul dispune de o precuvântarea a profesorului Florin Șindrilaru, distinsul meu dascăl de Limbă Română, intitulată inițiatic, aproape, „Oglindiri celeste” (pp.7-11). Redescopăr în prefață aceeași acrivie și aceeași justețe a gândirii critic-paideice a omului care mi-a schimbat viața prin orele de Română. Poemele lui Cristian Muntean nu-și puteau afla un mai atent cititor și relevator decât cel care consemnează, pentru noi, cititorii: „Luminozitatea serafimică degajată de creația lui Cristian Muntean, prezentă în volumele sale anterioare de poezie, rămâne constanta și a acestui nou grupaj liric, intitulat sugestiv și metaforic „Oglindiri în acuarelă”. E un ciclu unitar de prozopoeme pe care poetul le scrie și ni le dăruiește sub semnul alegoric al oglindirii, simțită ca formă de sinteză superioară a existenței și a trecerii. Oglindirea – infinitiv lung, substantivizat – presupune și propune deopotrivă și operațiunea în sine, și rezultatul ei. Astfel, ea, oglindirea, devine un fatum existențial, un dublu permanent însoțitor al sinelui. Oglinda, ca viziune întoarsă, inversă, a lumii (materiale sau spirituale), propune în fapt, în viziunea lirico-filozofică a lui Cristian Muntean, drumul spre unitate” (p. 7). Parcurse, pagină cu pagină, poemele lui Cristian Muntean entuziasmează prin lirismul fin, fragil, atârnat de cer și eshatologic. Fără a face din Dumnezeu subiect de poezie, se simte adânc în fibra scriiturii că inimii autorului îi este poem, dintâi, Dumnezeu. Un joc de oglindiri pe care nici nu vi l-aș putea sintetiza în vreun fel fără a greși față de întregul volumului. Un soi de continent în care folia argintată de suferință așezată în sprijinul limpezimii sticloase a gândirii autorului produce străfulgerări de care multă vreme îmi voi aduce aminte. E un soi de iconar pe sticlă în care aura depășește cu mult limita fizică a poemelor sale. Poate doar să vă redau un miez din poeme: „Viața pe care o port necunoscută mă tulbură chiar dacă, doar ea, îmi menține vie dorința de-a o locui cu toată ființa. Sunt convins că fără iluminare nu există mântuire./ În definitiv, tot ce e chemat omul să trăiască ține de revelație” (p. 97). Nu e singurul gând care îți umple, ca cititor, inima. Maestrul prefațator, Florin Șindrilaru, are dreptate când încheie rândurile sale cu această cuminte constatare: „Poeziei românești îi era tare dor de asemenea pagini de lirică tulburătoare” (p. 11). Adaug un amănunt de frumusețe. Ilustrația volumului este realizată de Maria Muntean. Un dar de culoare Oglindirii în acuarelă. Un semn că suntem în mâinile copiilor noștri, ca-ntr-o oglindire de sens...






comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

marquardt

artmania

turboclima

Vacanta Eurotrip
espressor
paltinul
info
Covoare
Licitatie publica

accentmedia