logo
Părintele Necula: "Creștinismul nu are voie să-și piardă blândețea și cumințenia, nu are voie să jignească ori rănească pe cel pe care îl socotește în afara normei sale morale, dar nici să admită drept moral imoralitatea"
15464 vizualizari
Părintele Necula:
© Doxologia

Constantin Necula, preot şi profesor al Facultăţii de Teologie Andrei Şaguna din Sibiu, vorbeşte, într-un interviu publicat în presa din Bulgaria, despre preoţie, despre discuţiile din spaţiul public vizavi de familie şi comunitatea LGBT, despre post, despre tineri şi despre credinţă.

Suntem jigniți cu o virulență incredibilă, familia clasică este jignită, politicienii nefiind nici ei parteneri serioși de complementaritate în acțiunea aceasta”, spune părintele Necula, pentru publicaţia care îl numeşte "preotul tinerilor".

Preluare din www.pravoslavie.bg.

 

  • Părinte, care a fost calea dumneavoastră personală spre credinţă şi spre slujirea preoţească? Aţi avut oare ezitări sau dileme dacă merită să porniţi pe această cale? V-a fost frică de această responsabilitate atât de mare?

 

Constantin NECULA: Sunt dilematic până astăzi. Credința mi-a dăruit o lumină nouă în care să descopăr Adevărul nu drept simplu exercițiu rațional, ci intuindu-l în lumina Învierii, ceea ce este incredibil de frumos pentru sufletul meu. Sigur că am avut ezitări. Am terminat un liceu real (secția chimie- fizică, sunt laborant chimist la bază) și întreaga mea cultură a fost ateistă. Mai puțin cultura din golful din casă unde tata, copil de ilegalist în Partid, orfan de la 5 ani, ne-a dăruit credința ca un mod de viață, decent și lucid. Mama a contribuit cu exigența sa pentru învățătură și o dragoste excepțională pentru carte. Poate că nu am mâncat cele mai alese bucate, dar am citit cele mai frumoase cărți. Apoi, foarte mult, au contribuit vacanțele la creșterea credinței mele. Între oamenii simpli din Maramureș sau oltenii cumnatului meu, Dumnezeu mi-a zâmbit. Mi s-a descoperit în frumusețea Liturghiei, în cântarea Prohodului din Vinerea Mare. De altfel cred că eu sunt convertit prin cântarea Prohodului cu tata, în Biserica Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului. Îmi este încă frică de responsabilitatea preoției. Nici facultatea și nici studiile ulterioare nu-mi dau curaj. Eu simt că singurul izvor de curaj rămâne Sfânta Liturghie, dragostea Duhovnicului pentru mântuirea mea și iubirea familiei, mici și mari deopotrivă. Ce pot spune este că pe măsura responsabilității simt și creșterea puterii Harului Mântuitorului în viața mea.

  •  Am auzit că vă numesc „preotul oamenilor tineri“. Una dintre categoriile cele mai importante pentru orice om tânăr este libertatea, adică nimeni să nu le constrângă libertatea. Dar în prezent, mulţi tineri nu o văd în Biserică, biserica pentru ei este o “instituţie” cu reguli, “dogme”, asprime insensibilă. Deseori ei întreabă unde este libertatea în toate aceste reguli, cum le poate oferi libertate Biserica ortodoxă...

© Doxologia

C. N. : Libertatea este darului lui Dumnezeu. Ce primesc tinerii din partea lumii sunt mici exerciții de admirație a unor libertăți limitate. Păcat că am uitat, românii și bulgarii deopotrivă, prin ce am trecut sub aspectul libertății în vremea comunismului. E ciudată confuzia între libertăți politic-dogmatice și libertatea în dogma luminoasă a creștinismului. Nici o libertate adevărată nu există fără reguli. Libertatea propusă de Mântuitorul Hristos are regulile cele mai alese din lume: Fericirile!! (Matei 5.2-12; Luca 6. 20-23).  Mahatma Ghandi, care nu poate fi acuzat de creștinism- cea mai frumoasă acuză din lume, fie vorba între noi, iubea Fericirile ca temeiuri ale Libertății. Le primise scrise pe un caiet de la copiii americani atunci când se afla în greva foamei- a doua oară, pentru libertăți ale omului. Nu poate fi construită libertate umană prin arestarea și uciderea lui Dumnezeu, Libertatea Întrupată. Ori Ortodoxia dăruiește pe Hristos drept Domn și Dumnezeu, Viu, un Dumnezeu liber de prejudecățile oamenilor.

  • În curând vom intra în perioada Postului cel mare de Paşti. Care este sensul ascezei ortodoxe, care este scopul acesteia, prin ce se deosebeşte de restul concepţiilor ascetice din celelalte învăţături spirituale? Ştim cu toţii că tinerii din zilele noastre se interesează de diferite învăţături orientale, de idei ezoterice, etc...

C. N. : Noi postim ca să ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos, cu viață. De aceea postul nu e mortificare și atât, nu este diureză ori cură de slăbire, nu este departamentul dietetic al spitalului lumii. Citeam de curând memoriile unui psihiatru american, Irvin D. Yalom, care a dezvoltat o psihiatrie bazată pe cultura existențială, inclusiv în ce privește asumarea morții. Paginile sale sunt remarcabile, amintind de cultura filocalică a Părinților în ceea ce privește pedagogia aducerii aminte de moarte ca miez al schimbării vieții. Iar una dintre schimbări este asceza, cheia transparentizării educației trupului. M-a impresionat mult postirea, atunci când m-am convertit la un creștinism viu, legat de Hristos, nu doar de ritual și gesturile bisericașului. În minte am aceeași idee ca cea evidențiată de Yalom: „Munca împreună cu pacienții muribunzi m-a condus, treptat, la confruntarea pacienților sănătoși cu propria mortalitate, în vederea modificării stilului de viață. Un proces care adesea implică simpla ascultare și susținere a pacientului în momentul în care acesta conștientizează că este muritor. De multe ori am folosit un exercițiu simplu și explicit: le-am cerut pacienților să deseneze o linie pe o bucată de hârtie, zicându-le: Imaginează-ți că un capăt reprezintă nașterea ta, iar celălalt moartea ta. Acum, te rog, pune un semn în locul în care consideri că te afli și meditează câteva momente la această diagramă. Rareori s-a întâmplat ca acest exercițiu să nu stimuleze o conștientizare a efemerității prețioase a vieții” (Irvin D. Yalom, Călătoria spre sine. Memoriile unui psihiatru, ed. Vellant,  București, 2017, p. 223). Poate că pentru unii creștinismul este o simplă ecuație în care câștigă mereu. Pentru Ortodoxie, mântuirea este o permanentă luptă cu sine, cu neputințele, încurajat mereu de Harul lui Dumnezeu. La început de post, să desenăm o linie. Să punem punctul cam pe unde suntem, e o chestiune de curaj și de asumare a libertății. Asta înseamnă să postești. Să înțelegi pe unde mai ești ca om...

  • Iată şi o altă temă care îi frământă pe tinerii din zilele noastre: în ultimele câteva luni, în societatea din Bulgaria a izbucnit o dispută aprinsă în legătură cu ratificarea Convenţiei  Consiliului Europei de la Istambul (pentru prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor). O parte considerabilă din creştinii din Bulgaria au adresat critici dure privind textul convenţiei, văzând în aceasta o încercare subtilă pentru promovarea “ideologiei de gender”, declarându-se categoric mai ales împotriva  introducerii unui program de educaţie a copiilor împotriva “trăsăturilor stereotipice ale rolurilor de gen”. Sfântul Sinod a ieşit cu o poziţie oficială care este împotriva ratificării Convenţiei. Totuşi, erau şi creştini care au sprijinit ratificarea, susţinând că cei care critică Convenţia practic „caută ce n-au pierdut“. După câte am înţeles, în România nu au avut loc asemenea discuţii înainte să fie ratificată Convenţia de către Parlamentul României. De ce?

 

C. N. : La noi este în curs de derulare acțiunea Coaliției pentru Familie, personal sunt membru fondator, să-i zicem așa, care cere insistent modificarea, prin Referendum național, a textului Constituției prin care termenul de familie să fie definit ca fiind legată fundamental de căsătoria dintre un bărbat și o femeie. Sunt zeci de atitudini conexe, o întreagă acțiune de diplomație publică, dar și o excesivă reclamă pro-LGBT+ (am pus + pentru că cele patru litere nu mai acoperă de mult direcția în care au luat-o lucrurile...). Suntem jigniți cu o virulență incredibilă, familia clasică este jignită, politicienii nefiind nici ei parteneri serioși de complementaritate în acțiunea aceasta. Dar reacția nu vizează doar Convenția, ci întregul pachet de hotărâri care jignesc dreptul natural și creează un soi de underground legislativ, forțat de o linie a culturii la zi, manifestată cu indolența omului care știe că dispune de putere, care a inventat legi în favoarea propriului interes ideologic. Suntem, de fapt, dinaintea unei tensiuni ideologice, legate de așa numitul marxism cultural. E vizibilă conturarea unei dictaturi cu față umană. Biserica știe însă că veșnic este numai cuvântul lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși, Cel Întrupat între noi să ne ajute pentru astfel de momente în care conducătorii își trădează misiunea de la Dumnezeu de dragul dumnezeilor obscuri ai modei politice.

 

  • Pe lângă tema Convenţiei de la Istambul s-au dus şi discuţii legate de atitudinea creştinilor ortodocşi faţă de homosexualismul. În spaţiul public s-au auzit şi voci că poziţia creştinilor  este „retrogradă, din epoca medievală, intolerantă“, chiar „lipsită de iubire faţă de aproapele nostru“. Ce puteţi spune cu privire la învinuirile de acest tip?

C. N. : Iubirea propusă de LGBT nu poate fi cuantificată în morala creștină, o spun cu toată seriozitatea. Sunt puse în gura creștinismului toate aberațiile de proiect uman. Iubirea despre care vorbește Hristos nu are legătură cu păcatul, cu ruperea omului de voia lui Dumnezeu. Uite, luăm un exemplu. Epistola către Coloseni a Sfântului Apostol Pavel ne spune- întreg capitolul 3 ne stă dovadă- cum trebuie să trăiască omul înnoit în Hristos, adică cel care se numește și trăiește drept creștin. Aici, ni se vorbește despre comportament și libertăți creștine, ni se și spune așa: „Și v-ați îmbrăcat cu (omul) cel nou, care se înnoiește spre deplină cunoștință, după chipul Celui ce l-a zidit; unde nu mai este elin și iudeu, tăiere împrejur și netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate întru toți Hristos” (Coloseni 3. 10-11). Nu spune: nu veți mai fi bărbat și femeie, tată și mamă sau că ochiul e una cu urechea iar creierul este stomac. Nu ne îngăduie nici să judecăm oamenii, de aceea liniștea creștină, dinaintea provocărilor de genul LGBT+,  îmi pare mai importantă decât activismul cu orice preț. Dar nici nu transformă creștinismul într-o colecție de clișee ideologice. În România, ca și oriunde în lume, oamenii sunt răi sau buni, atenți și neatenți, dar aroganța perfidă prin care creștinii sunt tratați ca fiind retardați, doar pentru că nu acceptă homosexualitatea, aruncați la leii din arena media doar pentru că nu acceptă distrugerea moralei familiei dovedește cam ce ne așteaptă dinaintea unor astfel de dictaturi ideologice. Creștinismul nu are voie să-și piardă blândețea și cumințenia, nu are voie să jignească ori rănească pe cel pe care îl socotește în afara normei sale morale, dar nici să admită drept moral imoralitatea, cultura gestului anti-Evanghelie.

  • Ştim cu toţii că există organizaţii LGBTI care luptă pentru drepturile religioase ale homosexualilor. O serie de grupuri de creştini LGBTI, inclusiv de creştini ortodocşi, apelează să fie primiţi de Biserică „aşa cum sunt, pentru că ştim cât de mult îl iubeşte Dumnezeu pe om “, ei citesc Sfânta Scriptură şi o interpretează în felul lor, analizează Epistolele Sfântului Apostol Pavel într-o modalitate cu totul diferită de tălmăcirile convenţionale. Un asemenea activist este românul Florin Buhuceanu care acum circa şase luni a prezentat în Bulgaria unele dintre ideile creştinilor LGBTI Care este părerea dumneavoastră faţă de aceste apeluri şi interpretări care denaturează mesajele Bibliei?

 

C. N. : Asuprirea Scripturii. Asta se întâmplă prin astfel de manifestări. Forțarea ei ideologică de a spune ce vor acești oameni răniți. Nu-i înțeleg, cum se așteaptă să fie respectați dacă ei nu mai respectă nimic?  Eu am prins vremea când comunismul era argumentat cu texte din Scriptură. Pentru omul ideologizat, neliber prin orientarea sa păcătoasă, principala preocupare este aceea de a-și găsi un soi de scuză în Scriptură. Modelul de viață al unor oameni este împotriva Scripturii oricât de  mult ar cita din ea. Desigur că Biserica nu poate refuza asistența duhovnicească nici unui om. În fond toate păcatele se vindecă prin pocăință. Nici creștinii noștri nu trăiesc cele mai tandrei iubiri de familie, nu au un program de viață modelat după rigoarea bucuroasă a Evangheliei. Nu prea suntem un exemplu prin viețile noastre. De aceea se vorbește despre demnitatea creștinismului și nedemnitatea creștinilor. De altfel de aici trebuie să și pornim rezistența noastră, ca grup și persoană, de la restaurarea vieții noastre în Hristos. Trebuie să recunoaștem că se vede ce jos am ajuns în viețuirea noastră după nivelul- intelectual și sufletesc, al dușmanilor noștri. Suntem slabi cu dușmani slabi.

 

  • Dumneavoastră aţi învăţat psihologie la universitate şi într-un interviu spuneţi că este un clişeu să se susţină că teologia are o atitudine negativă faţă de psihologie. Care este poziţia psihologilor faţă de teologie? În ultima vreme ne face impresie faptul că se atrage o atenţie din ce în ce mai mare asupra psihoterapiei existenţialiste, în centrul căreia stau problemele legate de moartea şi sensul vieţii...

 C. N. : Am citat și eu dintr-un psihiatru existențialist, m-am apropiat de psihoterapie gândită și aplicată de Victor Frankl (logoterapia), sunt implicat- ca președinte al Asociației „Crucea Albastră” din România, în terapia alcoolicilor și dependențelor de tot soiul. Cred că nu există psihologie ortodoxă,  ci doar ortodocși care asumă corect știința terapiei pentru a ajuta, a împinge greutățile de pe sufletele oamenilor spre Dumnezeu. Pentru mine provocarea a început nu pe când studiam, sau încercam să studiez, psihologia, ci după aceea, când am descoperit frumusețea gândirii patristice și nevoia folosirii unui limbaj comun pentru a transmite această frumusețe contemporanilor. Și în terapie, am urmat câteva cursuri pentru intervenția pastorală și în slujba aproapelui aflat la nevoie, am descoperit aceeași disponibilitate spre diaconie, spre suferința aproapelui. Cred că este corect să ne informăm, să creștem, să dezvoltăm dialog.

 

  • Dumneavoastră sunteţi şi conferenţiar universitar. La ce ţineţi cel mai mult să-i învăţaţi pe studenţii din zilele noastre? Vi s-a întâmplat ca studenţii să vă pună întrebări dificile la care le-aţi răspuns cu greu?

C. N. : Iubesc foarte mult ce fac la catedră, pe care o socotesc prelungire a Altarului catedralei. Am predat religie la o școală generală, italiană într-un colegiu, predau cursuri de istoria religiilor la Facultatea de Medicină Veterinară din București- este o secție de acreditare a alimentelor halal și koșer- pe lângă catehetică și omiletică în Facultatea noastră de Teologie, de la Sibiu, care este integrată în Universitatea de Stat, numită „Lucian Blaga”, numele unui mare poet, dar și fiu de preot...Țin să-i învăț pe tinerii mei colegi că viața în Hristos este ținta vieții creștine, o viață care are nevoie să crească și sufletește și intelectual. Creștinul are în cultura sa o structură de aristocrat cultural, academic. Mai nou căutăm soluții pastorale, citim cărți incitante pentru rigoarea informației, trăim o studenție legată de Bibliotecă și Catedrală. Nu ne iese tot timpul, știm că nu suntem un accident genetic din punct de vedere cultural, ci suntem urmașii unor oameni remarcabili, unii ajunși sfinți (Sf. Andrei Șaguna este întemeietorul Academiei noastre teologice), mulți dintre absolvenții noștri fiind mărturisitori împotriva comunismului și dictaturii ideologice, de orice fel. Sigur că pun și întrebări dificile, dar căutăm răspunsurile împreună. Nu sunt înspăimântat de studenții mei, ci de lichelismul care paște academicul teologic, de lipsa de scrupule prin care unii confundă preoția cu o carieră oarecare. Pentru studenți e foarte important să dăruiești sens de viață. Ei știu asta și caută răspunsurile cu o lehamite indusă de societatea din jur. Eu îi ajut cu tonusul meu, ei mă provoacă tocmai prin dorința de a fi altfel decât lumea.

  • Din păcate în Bulgaria sunt foarte puţini clericii care sunt lectori sau conferenţiari universitari, se numără pe degetele celor două mâini. Este greu de îmbinat păstoritul comunităţii respective cu activitatea academică? Credeţi că este important să crească numărul clericilor care să se ocupe şi cu activitate academică?

C. N. : Cred că Bulgaria are un mare tezaur de spiritualitate creștină care trebuie adresat societății și lumii. Descopăr că îmi lipsesc, dese ori, prieteni bulgari în interpretarea catehetică a lumii în care trăim. Sunt legat sufletește de Rila și recunosc că sinaxarul sfinților bulgari, adus la viață în românește de un minunat traducător, Gheorghiță Ciocioi, care e îndrăgostit, efectiv, de ortodoxia din Bulgaria. De la el am învățat dragostea pentru Ortodoxia bulgară. Am nevoie, ca specialist în comunicare, de exemplu, să înțeleg mereu despre ce este vorba în colțul de Rai ce vă este Țara. Am descoperit, la o conferință la București, o inimoasă profesoară de religie- inspector de specialitate, care mi-a povestit dramele actuale din învățământul școlii bulgare. Cum să nu fie nevoie de oameni instruiți pentru a lucra de partea lui Hristos? Cum să nu vrea Dumnezeu să lucreze prin oameni luminarea unui popor atât de rănit istoric ca cel bulgar? Activitatea academică se hrănește din pastorație, noi nu predăm cursuri de idolatrie, ci de teologie, în care Hristos este viu, parte a istoriei și parte a vieților noastre imediate. Eu le tot spun studenților că pastorația ascute mintea dobândită în facultate. Nu diplomele universitare te fac un preot bun dar, sincer, nici analfabetismul cultural.

  • Dumneavoastră sunteţi autorul unui număr de peste 30 de cărţi dedicate credinţei ortodoxe.  Puteţi împărtăşi ceva cu noi din procesul de creaţie, cum vă alegeţi subiectele şi către ce auditoriu vă adresaţi cărţile?

C. N. : Prin voia lui Dumnezeu am scris și încă scriu. Vorbesc tinerilor, sunt implicat în misiunea de asistență socială și duhovnicească, particip la emisiuni de radio și televiziune. Dar, în adâncul meu, sunt un puști dintr-un cartier industrial al Brașovului intimidat de cât de mult mi-a dat Hristos. Scriu din marea nevoie de a le spune oamenilor că Dumnezeu este iubire, este tandrețe și lumină. În teologia de cercetare sunt apropiat de școala europeană de limbă franceză, italiană și de cultura iberică. Îmi plac latinii în pedagogie pentru că refuză împăierea în sistem. Muncesc foarte mult în biblioteci și editare, iubesc să scriu și să înțeleg oamenii. Izvorul cel mai de preț îmi e liniștea luptătoare, pacea Liturghiei. Cât despre auditoriu, ce să zic. Scriu pentru oricine e dispus să citească. Cel mai dragi îmi sunt criticii mei care au dreptate.

  • În Bulgaria dăm ca un exemplu bun de urmat BOR, în privinţa credinţei şi orânduirii vieţi bisericeşti din ţara dumneavoastră. În ultima vreme între noi, creştinii ortodocşi in Bulgaria există o serie de dezbinări – se implică factori de natură geopolitică, neînţelegeri inter-bisericeşti, care creează o oarecare tensiune. În loc să promovăm o discuţie constructivă, deseori se ajunge la atacuri personale, la manifestări de ură în spaţiul public sau în reţelele sociale...  Vă rugăm să ne spuneţi dacă şi BOR se confruntă cu asemenea probleme şi care este cea mai bună cale să le depăşim?

 

C. N. : Sigur că avem. Mai ales că unde căutăm pe Dumnezeu dăm mai întâi de dușmanul dintru început al omului...Cred că și pentru noi, românii, și pentru bulgari modificările realizate ani de zile la nivelul mentalului colectiv de către ideologiile politice eșuează azi în democratizări ale Ortodoxiei. Cred că platforma de rezistență a Bisericii vine de la Hristos Dumnezeu, că zbaterile aceste, multe penibile și desprinse parcă din legendele Absurdistanului ideologic, ne obligă la și mai mare acrivie, mai mare exigență în viețile noastre. Nu trebuie să ne speriem. Ortodoxia nu este pentru temători. Avem însă obligația de a nu-l umili pe Hristos Domnul cu prostia noastră. Sper, din toată inima, să reușim. Vreau să vă rog să primiți pentru tinerii și credincioșii bulgari, de toate vârstele, dragostea unui preot ardelean din România, să primiți îmbrățișarea de frățească încredere că Ortodoxia ne ține pe toți, Rai pe pământul încercărilor noastre.

Sper, din toată inima, să putem dobândi înțelepciunea de a ne apropia ca biserici și popoare, dovedind că unitatea Ortodoxiei nu este doar un rând în Crezul niceo-constantinopolitan ci o realitate vrednică de trăit.

 






comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

tdc sibiu

traistuta culturala

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
filarmonica
brukenthal
Licitatie publica

accentmedia