logo
Ocolul Dobrogei în 80 de ore! Deltă, plimbare pe canale, plajă, mânăstiri şi fiţe de Mamaia
Rareș BIŢU
10353 vizualizari
Ocolul Dobrogei în 80 de ore! Deltă, plimbare pe canale, plajă, mânăstiri şi fiţe de Mamaia
© Rareş BIŢU

Dacă Dobrogea ar fi o portocală, să zicem, în două-trei zile abia apuci să-i storci câteva miresme - picături, să-ţi faci din ele nectar de amintiri şi daruri. 
Ideală e măcar o săptămână ca să-i cotrobăi prin ungherele în care ţine ferecată Delta, marea, istoria altor timpuri, cu cetăţile şi mânăstirile ei cu tot. Peste care prezentul veghează răbdător şi atent ca prin crăpăturile trecutului să i se zărească viitorul. 

  • "Vedem câteva mânăstiri din nordul Tulcei, ajungem în Deltă, ne dăm cu barca pe canale, fotografiem pelicani. A doua zi mergem la Delfinariu şi la Acvariu în Constanţa, apoi facem baie în mare. Şi seara dăm o tură prin Mamaia".

Cam aşa suna promisiunea lui Caius, organizatorul expediţiei, promisiune în spatele căreia ne-am încolonat, încălecând fiecare din cele opt locuri ale microbuzului de călătorie. 

Cum şoseaua n-a reuşit nici astăzi să fie un aliat de nădejde al călătorului, plecăm la miezul nopţii. Evităm şi canicula şi vestitele ambuteiaje care locuiesc la ştiri cât e vara de lungă, tolănite pe potecile cu ifose de şosele şi pe şoselele care se cred autostrăzi. 
La ceas de noapte, Valea Oltului pare reduta unde îşi dau întâlnire TIR-işti sinucigaşi cu TIR-işti cel puţin demenţi. Ori au datorii pe care nu mai pot să le-achite, ori viaţa li se pare un biet detaliu. Conduc nebuneşte, linia continuă e călcată atât de des, încât mai bine numeri momentele când de călcat n-o calcă nimeni. Cu Caius suntem însă pe mâini bune şi ieşim teferi din ruleta tirească.

© Rareş BIŢU
 

Trezite cu chef de taifas, zorile ne invită la un veritabil vernisaj de culori şi nori fugăriţi pe cer cum numai Natura şi Răsăritul pot desena. Par scoşi dintr-o tolbă şi lăsaţi să zburde după pofta inimii şi-a aparatului foto care începe să dea din coate. La prânz, cineva sigur vine să-i adune, să-i cheme la masă. Ori poate la somn, undeva la umbră, nu? Arşiţa de Ialomiţa sigur o să-i moleşească. Totul e să nu transpire prea tare, să nu curgă apele pe ei.

Căzăneşti - Slobozia - Ţăndărei. A 2 are de toate: şi porţiuni fără gropi, ba chiar şi o căruţă cu cal cu tot am zărit. Poate chiar cea pentru care nen-tu Stoltenberg a ţinut morţiş s-o imortalizeze, dacă tot a nimerit într-un film, cum a crezut, nu demult, în drumul lui spre baza de la Kogălniceanu. Cum care Stoltenberg? Secretarul NATO, că fără România şi dărniciile ei de unde să afle omul că încă sunt ţări în care căruţa se dă, nestingherită,  pe autostradă. Din vreo Finlandă? 

 

© Rareş BIŢU

În jur, pădurile de floarea soarelui ne privesc mirate. Când ţanţoşe, când somnolente, eolienele care patrulează împrejur par nişte ciobani uriaşi ieşiţi cu turmele galbene la păscut raze proaspete de soare. Trecem prin sate unde nici măcar pivniţele n-au pătruns, darmite ţigla. Acuma, drept îi că de la Vâlcea încoace casele s-au toot încăpăţânat să renunţe la fundaţie, dacă pot sta, fără să răcească, direct pe jos. În fiecare ungher de uliţă e un dram de Las Fierbinţi. Diferenţa o fac localnicii pe care îi văd strânşi la cârciumi, deşi nu e nici nouă. Ori să fi încremenit aşa de-aseară? Şi da, diferenţa-i că niciunul, dar absolut niciunul nu-i în stare să se clatine cu dexteritatea lui Celentano. 

Celin Dere, mânăstirea cu apa de oțel

Pe-o cocoaşă de deal, se zăreşte  Celin - Dere, mânăstirea care înseamnă şi primul popas. O despart 24 de kilometri de Tulcea şi nici 20 de Isaccea, lângă vechea cetate Noviodunum. Numele îi vine de la pârâul care o veghează în apropiere: celic - de oţel, dere - apă, pârâu. Aşezământ de spiritualitate ortodoxă, Mânăstirea Celic - Dere e moştenitoarea unei vechi tradiţii monahale. 

© Rareş BIŢU


La începutul secolului al XIX-lea, pe locul actalului cimitir, câţiva călugări români ardeleni, reîntorşi de la Sfântul Munte, construiesc o bisericuţă din bârne de lemn. Lângă ea, ridică şi câteva chilii de locuit care pier, după câţiva ani, într-un incendiu.
În 1840, sub îndrumarea arhimandriţilor Atanasie Lisavenco şi Dositei Crihană şi cu aprobarea mitropolitului grec Dionisie din Tulcea şi a sultanului Abdul Medgid de la Constantinopol, călugării construiesc o biserică cu hramul Adormirea Maicii Domnului, un paraclis cu hramul Sfinţilor Arhangheli şi un corp de chilii în formă de patrulater, pe valea pârâiaşului Celic - Dere. Construcţiile rezistă până în anul 1947 când inundaţiile le vin de hac.
În 1850, mânăstirea devine una de maici, iar pentru călugări e construit un schit cu hramul Acoperământul Maicii Domnului, la 2 kilometri distanţă, purtând numele Celicul de Jos. În 1881, călugării de aici sunt mutaţi lângă Balta Saon, Celicul de Jos fiind populat de maici, majoritatea rusoaice, de la Mânăstirea Celicul de Sus. 
În 1901, prin strădania PS Partenie Clinceni, Episcop al Dunării de Jos ( 1886 - 1902), se pune piatra de temelie a monumentalei biserici de pe platoul din partea de sud. Un an mai târziu, lucrarea rămâne fără fonduri. în 1909, P.S Nifon Nicolescu al Dunării de Jos (1909 - 1921) ia măsuri pentru reorganizarea acestei mânăstiri, fiind considerat un al doilea ctitor.

 

© Rareş BIŢU
 

Cu aprobarea ministrului Cultelor şi Instrucţiunilor Publice, Spiru Haret, e înfiinţată o şcoală unde maicile şi surorile deprind scrierea şi cititul în limba română. La 11 octombrie 1909 sunt puse bazele şcolii de pictură bisericească, ţesătorie naţională şi broderie artistică. Realizată în perioada 15 iunie 1926 - noiembrie 1929 de pictorul bucureştean Gheorghe Eftimiu, pictura bisericii este în stil neo-bizantin. Între odoarele de mare preţ aflate în Biserica Mare a Mânăstirii Celic - Dere se cuvin amintite Icoana Mântuitorului Iisus Hristos  "care se curăţă singură" şi Icoana Maicii Domnului Eleusa, Îndurătoarea sau Grabnic Ajutătoarea. 
Din martie 2008, mânăstirea aparţine noii Episcopii a Tulcei, avându-l în frunte pe P.S. Dr. Visarion Bălţat. 

Nuiele lipite cu pământ, fundație de rugăciune

Zona e generoasă cu dovezile prin care Istoria a ştiut să-şi lase amprenta în grija Vremii. În scurt timp ajungem la Mânăstirea Cocoş, monument istorico-monahal vegheat de păduri de tei lângă comuna Nicoliţel din Tulcea.

© Rareş BIŢU
 

În anul 1833, călugării români Visarion, Gherontie şi Isaia, veniţi de la Mânăstirea Neamţ, cumpără o bucată de pământ lângă Dealul Cocoşului şi ridică un aşezământ de rugăciune din nuiele lipite cu pământ. În 1853, stareţul Visarion construieşte o a doua biserică din piatră şi cărămidă, cu hramul Sfintei Treimi, rânduind pravila după specificul mânăstirilor athonite ("ora et labora - munceşte şi te roagă). Urmaşul lui Visarion, stareţul Daniil, construieşte monumentala clopotniţă, înaltă de 30 de metri şi chiliile în stil oriental, cu pridvor şi cerdac în ambele părţi, restaurate şi declarate monumente istorice în 1959. Următorul stareţ, Roman Sorescu, aduce la configuraţia de azi. 

Istorie paleo-creștină, scoasă la lumină de torente

1971 rămâne un an absolut special, zestrea spirituală a mânăstirii devenind una fără egal: pe o uliţă din vechea aşezare romană Nicoliţel, şuvoaiele unei ploi torenţiale au scos la suprafaţă cupola unei cripte din piatră şi cărămidă aparţinând perioadei paleo-creştine care adăpostea moaştele a patru sfinţi maritiri întru Hristos: Zoticos, Atalos, Kamasis şi Filipos, martirizaţi în perioada marilor persecuţii ale Împăratului Diocleţian. 

© Rareş BIŢU

Monumentul paleocreştin din Niculiţel e situat în zona de nord-est a localităţii, la poalele dealului Piatra Roşie. Complexul este alcătuit dintr-o bazilică paleocreştină, ridicată deasupra unor morminte martirice.
Basilica şi cripta-martirium au fost construite după anul 370 e.n. în timpul Împăratului Valens, pe locul unui vechi mormânt din sec. III e.n. Vestigiile arheologice atestă existenţa unei aşezări romano-bizantine din secolul IV e.n., potrivit info-delta.ro. Edificiul face parte din categoria basilicilor cu trei nave şi nartex, prezentând la faţadă un spaţiu deschis - atrium - element rar întâlnit în zona balcano-pontică. Este cel mai vechi edificiu de cult creştin cu «nartex» cunoscut până în prezent.
Reabilitarea monumentului s-a încheiat în decembrie 2015 şi a costat peste 11 milioane de lei. Monumentul este deschis publicului de la 1 mai 2016. De data asta nu ne-am numărat printre norocoşi, monumentul fiind închis la ora când am dorit să-i trecem pragul. A, să nu uit: în loc de scocuri cu burlan, clădirea are în colţuri un soi de rigole din care apa se prelinge pe lanţ până la rigola de la baza construcţiei. Nu picură aşadar nimic, niciodată, nu trebuie urcaţi broneţi pe casă. Şi nici păziţi, până-i vezi plecaţi. Ingenios, nu? 

Locul în care grădina vâslește dintr-o lotcă

© Rareş BIŢU

La o aruncătură de ambreiaj, printre dealuri pe care viţa-de-vie îşi atârnă ciorchinii la bronzat găsim Mânăstirea Saon. Cum îi treci pragul, din iarbă, aproape că vâsleşte spre musafiri o lotcă veche transformată într-o minigrădină. Aşezată pe malul Bălţii Saon, mânăstirea datează din 1846, an când un grup de călugări sosiţi de la Celicul de Jos a ridicat Paraclisul cu hramul "Intrarea Maicii Domnului în Biserică" şi un grup de chilii.
Avand hramul "Acoperământul Maicii Domnului", noua biserică este un edificiu în forma de cruce, construit din piatră şi cărămidă, cu trei turle mari, cea de pe naos fiind deschisă, luminată de şase ferestre înalte. Celelalte două turle sunt aşezate pe pridvorul închis, în dreapta şi în stânga acestuia. Pridvorul, de formă închisă, este pictat în interior, precum și pe peretele exterior, dinspre apus.

© Rareş BIŢU
 


În interior, poate fi admirată pictura de pe bolta Sfântului Altar, de pe bolta mare și din pronaos, executată de părintele Sofian. Din păcate, dupa anul 1957, marele duhovnic şi talentatul pictor de biserici, ajuns mai târziu stareţ la Mânăstirea Antim din Bucuresti, nu a reuşit să finalizeze împodobirea bisericii mari, fiind arestat, împreună cu ceilalţi membri ai "Rugului aprins".
La Mânăstirea Saon, în biserica mare, sunt adăpostite părticele din Moaştele Sfinţilor Vichente, Maxim Grecul, Inochentie mitropolitul, Epictet preotul şi Astion monahul, racla cu acestea fiind expusă închinării pelerinilor.

Ridicăm ancora spre Tulcea şi prima cazare


O noapte pe drum şi atâtea vizite lasă loc suficient şi unui pui de somn. Nu recomand "pensiunea" de două stele plus şi nici n-o s-o pârăsc că-i zice "Nicol". Nu poţi să-i faci reclamă unei ... nici nu ştiu cum să-i zic ... unei, ... a, da: unei clădiri cu pereţi unde dacă strănută unul la parter aude şi nefericitul de la etaj. Nu ştiu de ce, dar cum am intrat în cameră, primul gând care m-a răzleţit a fost "Mission Impossible" şi cum ar fi reacţionat Anthony şi anume Melchiorri, italianul care repară hoteluri. Cu toată experienţa lui nu cred să fi pomenit vreodată că uşa de la balcon nu se închide fiindcă în cale-i stau nişte ţevi de plastic. Bine, dacă forţezi un pic, se-nchide. Acuma, bine, de forţat, forţezi "decât" un pic, cu genunchiul, nu-i musai să ataci ca pilierii la rugby. O priză spartă şi neonul de la un soi de veioză lipită cu scoci devin simple detalii pe lângă tapetul care imită peretele de cărămidă. Şi ştiţi cum îl imită? Cam ca bălălăul clasei nimerit, pe scenă, la stand-up, tapetul fiind pus de-a-ndoaselea, aşa încât cărămizile stau pe ... verticală. Baia, în schimb, e un deliciu. Chiuveta stă să cadă, dar nu asta îţi sare-n ochi, ci dimensiunea nu redusă, ci redusă mintal. Nu poţi să fii citav şi să montezi o chiuvetuţă în care poţi spăla cel mult un măr. Şi ăla, doar dacă-i pădureţ. Dacă vii cu un pepene şi chef de răcit - nu care cumva să vă gândiţi la vreun ... frigider, da? -  n-ai nicio şansă. Glumeam. Uite, de spălat, poţi spăla un strugure întreg. Mai ales dacă-l iei bob cu bob. Zugrăveala se termină şi ea brusc, semn că, ori o fi-nceput Las Fierbinţi, ori zugravul a urcat în trenul cu căpşunari. Sub balconul oarecum dreptunghic triunghiular - imaginaţi-vă o ipotenuză de vreun metru jumate - hodinesc la soare baxurile de apă şi suc carbogazos pe care proprietarii le vând în magazinul pensiunii. De razele soarelui le mai feresc praful gros, venit din stradă, şi mâţele obişnuite - văd - să stea cocoţate. 

N-apuc să gust din mirodeniile şi splendorile de interior ale Tulcei, că o bătaie se aude-n foiţa care ţine loc de uşă. Pardon, o bătăiţă: "Mergem în Deltă!", anunţă Caius, după o negociere cu un barcagiu, apt de-un ciubuc cinstit. O sută de căciulă. Şi dacă ai 8 ani şi dacă ai nepoţi cu vârsta asta. Zis şi făcut. 
 

"În Deltă avem de toate, mistreţi, lupi, şacali ..." 

© Rareş BIŢU
 

Un sfert de oră mai târziu ocupam fiecare cele zece locuri ale unei şalupe care pe lângă motorină pare c-a halit şi ceva piper la viaţa ei. Demarajul mi-a amintit de Naţionala din 94 şi de intrarea lui Vlădoiu, e hai că n-aveţi cum să uitaţi ruperea aia! Înveliţi în veste de salvare - nu ştii niciodată! - gonim pe-un braţ de Dunăre înspre Deltă. Viteza de croazieră anihilează aproape complet vipia care părăseşte decorul făcând loc răcorelii binemeritate. 

 

© Rareş BIŢU
 
Ne afundăm în încrengături de canale, cu ape mici şi domoale, scărpinate de agerimea şalupei. Arşiţa a lăsat urme, înghiţind mai bine de un metru din coloana de apă. Cu liniştea locului doar păsăreturile locului îndrăznesc să se ia la trântă. Lişiţe, cormorani, pescăruşi, stârci, puzderie de specii se lasă admirate, fotografiate, aproape familiarizate cu turistul şi curiozitatea lui. Un pelican plescăie certăreţ, iar din guşă încă i se zbenguie captura cu solzi. 
Oprim în locuri numai de căpitan ştiute. Locuri în care dacă ştii să ciuleşti la timp, poţi auzi nuferii cum îşi sforăie lenea la soare. Din păduricile de stuf ai senzaţia că te privesc mai toate sălbăticiunile locului. Operaţiunea Monstrul pluteşte în fiecare luciu de apă. Parcă-i şi vezi pe Toma şi Cotescu aprinzându-şi, totuşi, ţigările: "Mă, da` păcătoşi mai suntem ... Facem reguli, venim aici şi ...".
"Ce animale aveţi aici?" întreb căpitanul care pufăie tabac, atent la ce-i şopteşte GPS-ul. "Avem de toate aici, mistreţi, lupi şacali ... Poftim? Şacali şi lupi, aţi zis? ... În Deltă? Da, dar nu vă temeţi, rupe lupul şacalul de-l prinde, n-are nicio şansă!", ne linişteşte căpitanul, obişnuit să spulbere, din faşă, temerile de client. Doar nu degeaba scrie pe bord, cu majuscule "Firmă de încredere", nu?

© Rareş BIŢU

Ce bine ne-a prins avertismentul ăla, la-ntoarcere, când motorul a-nceput să piuie, iar unui senzor să-i sară muştarul! Şi mai bine ne-a prins când Adrian nu răspundea la telefon. Cum care Adrian? Adrian, mecanicul la care căpitanul continua să sune. Cât de bine a fost când Adrian a răspuns, iar căpitanul ne-a anunţat calm c-au intrat alge la motor şi că motorul s-a supraîncălzit. În timp ce deriva ne purta înapoi, fără să-i pese că Tulcea era înainte. În cele din urmă au cedat şi supraîncălzirea şi toanele motorului care a pornit glonţ spre port. 

© Rareş BIŢU

 ... Cum? O firmă de încredere obişnuieşte să-şi mai condimenteze călătoria ca să fie pomenită mai des? Uite, recunosc: inclusiv la asta m-am gândit. Am învăţat-o de la Kostas, un căpitan grec de care-s sigur că aţi auzit deja!
Seara ne găseşte nu frânţi, ci franjuri, aşa încât "Nicol" şi ălea două stele şi jumătate se transformă-ntr-o Sheratoancă la care să tot tragi. 

Cum adică de unde sunt delfinii de la Delfinariu? Din China, evident!

A doua zi, o luăm din loc devreme, să prindem loc la Delfinariu. Prima reprezentaţie e de la 11. Găsim o Constanţă grăbită, aglomerată, cu capsa aproape pusă. Complet diferită de Tulcea şi sărăcia care se încăpăţânează s-o însoţească la tot pasul. 

© Rareş BIŢU

Delfinariul nu înseamnă doar spectacolul delfinilor, ci şi vizitarea unei grădini zoologice în care poţi rătăci o zi întreagă. Îi frunzărim mai toate desişurile şi la 11 fix ne prezentăm la întâlnirea cu Chin şi Chen, dac-am reţinut bine. Într-o ţară în care tot ce e importat şi ce încă nu e, vine din China, cum să fie delfinii din altă parte? Unul de şapte ani, celălalt veteran de 23. Circul nu mi-a fost nicicând la suflet - cum să te amuze un animal chinuit şi bătut suficient de mult încât să facă tumbe la comandă? În cazul delfinilor aproape-mi vine să cred că recompensa, inteligenţa lor şi bucuria afişată sunt suficiente pentru a-i face să zboare, să danseze, să plutească spre deliciul copiilor de toate vârstele.
Următoarea oprire: la Cazino. Mă rog, ce-a mai rămas din Cazinoul de altădată. Şi la Acvariu. Esplanadă, poze, lume pestriţă, îngheţată, promenadă şi marea cu mirosul ei de copilărie regăsită. 

© Rareş BIŢU

Vă daţi seama că pentru unul ca mine, care a primit primul acvariu la şapte ani, iar de atunci virusul nu l-a mai părăsit, o vizită la Acvariu e ca o vacanţă. Încerc să nu-l compar cu Acvariul din Rhodos şi bine fac. N-are al nostru speciile ălea încă neinventate şi nici ălea nedescoperite, cu branhii unde te-ai aştepta să vezi tentacule, cum am văzut în acvariile din Rhodos, dar dacă-ţi plac peştii, ai şi la Constanţa ce vedea. Acvariul central e, fără îndoială vedeta. Iar de la discuşi, la peşti tropicali şi până la minirechini şi specii de piranha ori nisetru, oferta e bogată. 
Ne repezim la masă şi cazare. N-are pensiunea două stele şi jumătate, ci doar două, dar arată de aproape patru. Şi un restaurant la parter unde "Ca la mama acasă" e o expresie fix de-acolo. Curată, primitoare, cu personal amabil, Vila Min e genul unde revii cu plăcere. Măcar pentru hamsiile cu sos de usturoi! 


În sfârşit, la plajă!


Să-i băgăm minţile-n cap caniculei care ne sâcâie ca un bărzăune. Şezlongurile toate ocupate, locuri sub umbrele canci, aşa că fiecare mizează pe şapcă, cremă de plajă, ce găseşte. Apa e răcoroasă ca o veste bună după o noapte în care ai visat că tu, şacalul, te-ai întâlnit cu lupul. Sau că Adrian tot nu răspunde. 

 

© Rareş BIŢU

Plaja ticsită, în zona de şezlonguri. Petul golit de bere, la locul lui. În nisip. Lângă pampersul copilului. Mucurile însămânţate regulamentar: nu sapi prea mult şi răsar minteni. Nici ţipenie în spaţiile neamenajate. Accesul spre plajă e un soi de acrobaţie care-ţi pune la încercare dexteritatea. Mai că-mi vine să bănui că panta complet neamenajată spre plajă e opera unor ortopezi rămaşi fără clienţi. 
Seara se strecoară tiptil şi pornim spre Mamaia. Cum să nu vezi cu ochii tăi staţiunea unde se spune că fiţele au venit pe lume şi au şi rămas? Telegondolă, plajă sau la pas prin staţiune spre parcul de distracţii? Hai să fie plaja, ne-am zis, mai ales că soarele tocmai se pregătea să tragă oblonul, părăsind decorul ca să plonjeze, ca-n fiecare seară, în apa mării. 

© Rareş BIŢU
 
Plaja, superbă. Unicată. N-o să aibă Milos neam de neamul lui aşa ceva. Ce-o recomandă? Munţii de gunoaie şi damful în stare să anihileze orice strop de briză. Un peisaj cu nămeţi de pet-uri, pungi, ambalaje de orice pe care n-are sens să le cauţi în vreo Kefalonie. Şi nici în vreun ungher de Cretă n-o să dai peste aşa ceva. Plaja e subiectul unui litigiu, aflu. Între vechii administratori şi cei noi n-au încăput decât două-trei coşuri de gunoi. Complet ineficiente pentru puzderia de turişti care n-are altă soluţie decât să se debaraseze de gunoaie direct pe plajă. Plajă despre care s-a tot spus că nu pot turiştii produce cât poate ea, sărmana, să înghită. Aici, însă, pe plaja din Mamaia aşa ceva nu mai trebuie spus nici măcar în şoaptă.

Manele, mici, ruine, aparate de dat cu pumnul. De toate are Mamaia!

O plimbare prin staţiune şi fiţele ei mă lămureşte că ce-am văzut pe plajă se cam potriveşte cu decorul. Hoteluri scumpe păzite de clădiri din care rânjeşte paragina. Unde mai pui că o noapte de cazare costă cât un o săptămână decentă la greci?  "Croazieră Delta Dunării 179 de lei", văd scris pe un afiş. Mult faţă de suta pentru care şaluparul nostru nici bon fiscal nu s-a deranjat să ofere. Oare v-am spus că era "Firmă de încredere"? Şi că scria asta şi pe bord? Lângă numărul de telefon? Ăla vi-l zic? Cum să conteze dările către stat când bişniţăreala se simte ca peştele-n apă, nu? Dacă tot ai firmă, şi încă una de încredere, de ce să plăteşti taxe la stat, dacă poţi fenta în neaoşul stil românesc, este? 

© Rareş BIŢU
 


Ruine abundă la tot pasul. Ru(ş)ine din care Timpul şi Nepăsarea continuă să muşte cu poftă de gurmand. Una, pot să jur că se ţine după mine. Parcă m-aş caza o vreme, dar nu pot alege: la hotelul ăsta de cinci stele cu vedere la epava din stânga? Bun, dar dacă mă decid, nu mai bine să cer cameră pe dreapta cu vedere la ailaltă ruină? E şi mai naltă şi-i păcat să nu vezi marea printre rugina unor stâlpi de fier, nu? Plus că o ureche atentă n-are cum să rateze maneaua tatuată pe boxele din vecinătate. Iar un nas fin n-are decât să ignore fumul gros şi damful de mici cu care terasa de la parter brodează  briza cu tot aerosolul ei cu tot. 
Capac mi-a pus parcul de distracţii. N-am reţinut de ce-i zice aşa unei tristeţi fără margini. Bine, asta dacă nu te dai în vânt după ţigănuşi care cerşesc, o viermuială ca-n Obor, maşinării gata să te dea peste cap, aparate de dat cu pumnul - ce-ţi poţi dori mai mult în concediu, nu? - miros de chinezării şi lume suficient de pestriţă cât să nu uiţi să ţii o mână strânsă peste portofel. 
Abia la hotel, am verificat şi telefonul. Era în vestă, fix în buzunarul căruia i-l încredinţasem. Buzunar interior cu scai şi fermoar, să n-avem vorbe, da?

Peştera Sfântului Andrei, "Betleemul românesc"

Dimineaţa pornim devreme spre Peştera Sfântului Andrei.

© Rareş BIŢU
 

Prima biserică creştină de la noi. Din Cernavodă mergem spre sud, în direcţia Ostrov. Drumul şerpuieşte printre coline, însoţit de apele Dunării, iar după câteva localităţi care trăiesc din pescaturism ajungem în comuna Ioan Corvin. De aici mai sunt 3-4 kilometri până la Mânăstirea "Peştera Sfântului Apostol Andrei" cu cele trei biserici şi corpul de chilii, învelite în verdeaţa unei păduri. 

Considerată "Betleemul românesc", Peştera Sfântului Andrei e locul unde s-a născut creştinismul la români. Săpată în stâncă sub un munte împădurit, peştera a fost sfinţită prima oară în 1943 de Episcopul Chesarie Păunescu. În actuala biserică din peşteră, într-o nişă din pronaos se află un fel de pat, scobit în piatră, pe care se odihnea Apostolul Andrei.

© Rareş BIŢU

Mânăstirea are acum şi o biserică mică situată la câţiva zeci de metri de peşteră. Construirea ei a început în 1994 în luna martie şi s-a terminat în luna septembrie 1995, an când, 1 octombrie a fost sfinţită cu hramul Acoperământul Maicii Domnului. Pictura bisericii mici a fost finalizată în 1999.
A treia biserică este cea mai mare şi a fost construită între 1998 şi 2004. În biserica mică e păstrată o sfântă lacră cu moaştele Sfântului Andrei. Este o cruce în formă de X, în faţa Sfântului Altar, în partea stângă. În centrul crucii se află o părticică din degetul Sfântului Apostol Andrei, adusă acum doi ani de la Mitropolia Trifiliei din Grecia, iar în cele patru laturi ale crucii sunt părticele de sfinte moaşte ale sfinţilor dobrogeni: Zoticos, Attalos, Kamasis si Filippos, sfinţii martiri de la Niculiţel, Epictet preotul şi Astion monahul.

 

© Rareş BIŢU


De-aici, pornim spre ultimul popas, Mânăstirea Dervent unde tragem aer în piept pentru întâlnirea cu drumul spre casă şi traversarea Dunării pe ploaie, călare pe bac. Cel puţin aşa e numită fierotenia pe care ne înghesuim - culmea, de bunăvoie! - între dubiţe de marfă, una bucată TIR, câteva gipuri şi pasageri  cu mormane de emoţii-n priviri. Un soi de  monstruleţ care, deşi pare fugit de la fier vechi, cumva chiar reuşeşte să ne ducă teferi la liman.  


În loc de concluzie


Că tre să avem şi aşa ceva, nu? E bine cu Mallorca, e fain şi-n Dubrovnik, faceţi şi-o Maltă, bifaţi şi-un Muntenegru, nu săriţi peste Santorini, în niciun caz să nu-l săriţi, îngăduiţi - siguuur că da, şi Corfu! - dar lăsaţi răgaz să răsfoiţi şi splendorile ăstea, autohtone. Păcat însă, că-s locuite. Şi că, de cele mai multe ori, oamenii locului ori nu se pricep ori nu vor să le aşeze în rama aia din suflet! În rama pe care chiar o merită!

 

 

© Rareş BIŢU
 
© Rareş BIŢU
© Rareş BIŢU
[
© Rareş BIŢU
© Rareş BIŢU
© Rareş BIŢU
 
© Rareş BIŢU
 
© Rareş BIŢU
 
© Rareş BIŢU
© Rareş BIŢU
© Rareş BIŢU
© Rareş BIŢU
© Rareş BIŢU
© Rareş BIŢU
© Rareş BIŢU
© Rareş BIŢU
© Rareş BIŢU
 
© Rareş BIŢU
© Rareş BIŢU
© Rareş BIŢU
© Rareş BIŢU




comentarii
1 comentarii

Articolul este interesant!...ar trebui continuat cu impresiile lui Dumitru Chiselita(zis Titi) de pe litoral...
Volkischer Beobachter
11.08.2017 01:37
5.15.77.174
Din aceeasi categorie
burduf sevis

Vacanta Eurotrip
Fundatia APT
Auchan
Licitatie publica