Nesimţirea de primăvară

Strada Munteniei din Sibiu, pe traseul ei de „străduţă”, este, din primăvară până-n toamnă târzie, numai bună de loc de odihnă - pentru „oamenii fără casă”  şi de rampă de gunoaie - pentru toţi „cetăţenii cu casă”. Pe primii îi poţi înţelege şi te poţi chiar ruga la Dumnezeu pentru ei. Locul e dosnic, lumea nu te vede, mai tragi un pui de somn, mai o ţuică, o bere şi-o ţigară – oricum puţini te văd, iar cu cei din cartier ajungi să te cunoşti. În schimb, cu cetăţenii care au case – vreau să spun, care stau „la curte” sau în apartamente la bloc, undeva în apropiere -, problema e mai complicată. Nesimţirea unora dintre ei e invers proporţională cu dimensiunile acestei străduţe, uitată de administraţia locală, de ani de zile, din planurile de modernizare ale municipiului reşedinţă de judeţ şi eternă capitală culturală europeană, - evident, în sufletele tuturor sibienilor. Chiar şi ale celor nesimţiţi, care profită din plin de marginalizarea, la propriu şi la figurat, a străzii. Mai ales atunci dacă omu’ e pus pe curăţenie (doar) în propria ogradă şi n-a aflat că, în Sibiu, există firma de salubrizare. Aşa se întâmplă acum, în aceste zile de primăvară pre-pascală.
De-a lungul timpului, pe Munteniei au apărut produse şi obiecte dintre cele mai variate. Talciocul liber de autorităţi de-aici a avut cam tot ce poate prisosi, la un moment dat, în casa omului: îmbrăcăminte, resturi menajere, materiale de construcţii, plăpumi roase de molii şi saltele nerelaxante, ace, brice, piuneze, sobe, peturi ş.m.a. Ultima piesă de rezistenţă a depozitului de pe străduţa Munteniei este un frigider. Undeva în cartier, se face curăţenie, nu glumă. În următoarele zile vor urma, poate, chiuvete, robinete, căzi de baie, conducte de canalizare, mă rog, cam tot ce poate fi uzat, după o iarnă grea, prin  gospodării. Sau, mai bine zis, tot ce este depăşit doar de nesimţirea oamenilor.

Dorin TEODORESCU.