logo
MIRCEA TOMUŞ SAU A TRĂI ISTORIA
Mircea BRAGA
1173 vizualizari
MIRCEA TOMUŞ SAU A TRĂI ISTORIA

A te situa în postistorie înseamnă, de fapt, a-ţi uita istoria; adică a te desprinde de ea, a considera că e lipsită de interes şi, ca atare, de valoare. Şi mai înseamnă a te declara mulţumit de un prezent pe care îl tratezi ca fiind continuu, fiindcă din moment ce nu are nimic în urmă, nu va avea decât nimic şi în cele ce vor urma. Doar că, dacă te întorci prea insistent asupra celor care au fost odinioară, rişti să fii privit ca tradiţionalist – cuvânt, azi, cu aură peiorativă, deoarece o asemenea atitudine nu ne-ar deschide lumea, ci ne-ar închide-o. De vreo câteva ori, eticheta respectivă i-a fost aplicată şi celui care, nu de puţini ani, din liniştea munţilor care străjuiesc Avrigul (unde palatul baronului Brukenthal s-a învecinat cândva cu modesta casă a lui Gheorghe Lazăr), încă mai crede că trecutul există tocmai prin ceea ce nu trece.
Cu Mircea Tomuş, fiindcă despre el e vorba, suntem prieteni de peste şase decenii. Drumurile ni s-au întâlnit, prin coincidenţe care – poate – n-au fost chiar simple potriviri ale clipei, indiferent de locul de muncă al unuia şi al celuilalt. S-a întâmplat prima dată, prin 1956, când studentul care eram a fost primit colaborator la revista „Steaua”, în redacţia căreia activa şi el, ca proaspăt absolvent al „literelor” clujene. Apoi după nu prea mulţi ani, când studenţia ne rămăsese doar ca amintire, discuţiile dintre noi aveau loc în biroul său de redactor-şef al Editurii Dacia, pentru ca, din nou peste ani, să ne aflăm, de data aceasta împreună, căutând să dăm, pe cât se putea, cuvânt de durată în paginile revistei sibiene „Transilvania”. Nu este singurul lucru care, cred, i-a reuşit: i s-au adăugat înfiinţarea Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor, apoi desfăşurarea paginii de istorie culturală (mă împiedic, fără să vreau, de acest cuvânt: istorie!) pe care au scris-o Colocviile de Critică ale revistei. Iar în timpul scurtei sale „aventuri” prin câteva zone ale Bucureştiului cultural de după 1990, cum a fost şi cea de secretar de stat în Ministerul Culturii, i-am solicitat în cadrul unei consfătuiri naţionale – vorbeam în numele proaspetei şi, apoi, repede „reorganizate” Asociaţii a Editorilor Particulari – ca instituţia centrală unde lucra să nu ocolească segmentul de realitate, pavat atunci cu bunele intenţii ale celor care mai trăiau în iluzia cărţii.
Revenit la Sibiu ca profesor şi conducător de doctorat la Universitatea „Lucian Blaga”, preocupat îndeosebi de sectorul artei teatrale, ne-am încrucişat referatele în nu puţine susţineri de teze, fără a ne îndepărta nici de alte cărări ale culturii şi literaturii. Când s-a retras din activitate (timpul nu iartă...), a făcut-o în deplină cunoştinţă de adevărul spuselor preşedintelui Kennedy, conform cărora (aici parafrazăm) nu trebuie să te întrebi ce poate face Sibiul pentru tine, ci ce faci – sau ai făcut – tu pentru el. Dar cu memoria e mai greu, ea ţine de... istorie, noi suntem ai prezentului, loc în care, şi vedem tot mai mult aceasta, epoca noastră a tras cultura în geografia industriei entertainmentului şi a economiei de piaţă, când pagina scrisă rămâne o simplă pe-trecere de uz personal, nefiind nici profitabilă, nici provocatoare de audienţă largă.
Oricum, Mircea Tomuş se află în luptă cu timpul, nu cu timpurile. A debutat editorial cu recitirea integrală a lui Gheorghe Şincai, unul dintre corifeii Şcolii Ardelene, pentru ca, încă şi în aceste zile, să refacă traseele romanelor de vârf ale interbelicului, de la Rebreanu şi Hortensia Papadat-Bengescu până la Camil Petrescu. Între timpul celui care a scris Hronicul românilor şi a mai multor neamuri şi al autorului Patului lui Procust, Mircea Tomuş nu a uitat niciodată reperele afirmate în epoca numită a „marilor clasici”, aşa cum a ştiut să fie şi al actualităţii, oferindu-se „criticii de întâmpinare”. Pe parcurs, s-a mai odihnit după descifrarea istoriilor altora, creând... istorie: după romanul Întoarcerea, s-a contopit în substanţa celor patru volume din Aripile Dragonului, un adevărat spectacol al „vremurilor multe”, de ieri şi de azi.
Chiar dacă timpul, cum spuneam, nu iartă, chiar dacă puterile nu te mai servesc ca altădată, când şi calculatorul îşi permite să nu mai fie docil şi, mai ales, când nici persoana care te-a însoţit în viaţă nu-ţi mai poate fi alături, îţi mai rămân totuşi chemarea şi convingerea că istoria încă poate fi vie, că-ţi este şi ne este accesibilă dacă ştim cum s-o privim şi s-o înţelegem. Iar uneori să-i descifrăm cele ascunse.
La 85 de ani, această idee este, la cel evocat aici, faptă. Drept pentru care nu putem decât să-i mulţumim, cu un timid „La Mulţi Ani!”.

 





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

filarmonica

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
cascaval
Licitatie publica

accentmedia