Tribuna
brukenthal museum
La Păltiniș, pe urmele „căutătorilor de comori”, între cântecul cucului și al drujbei
Dragoş BAKO
2314 vizualizari
La Păltiniș, pe urmele „căutătorilor de comori”, între cântecul cucului și al drujbei

Dacă locuiești în Sibiu și vrei să tragi în piept o porție de aer curat, fără noxe, să te ascunzi de arșița ce te înmoaie și îți taie cheful de viață, n-ai decât să dai o fugă la Păltiniș, cea mai veche stațiune din Munții Carpați, aflată la 1442 m altitudine, acolo unde aerul tare nu doar că tratează afecțiuni, ci te revigorează, scoțându-te din amorțeala în care te-a azvârlit traiul citadin. 

Într-o zi de august, nici la începutul, nici la sfârșitul săptămânii, ci undeva pe la mijloc, mă hotărăsc să „înghit” cei 32 de kilometri, ce despart Sibiul de Păltiniș, să îmi bucur puțin privirea, cu peisaje masive, și plămânii cu aerul curat și tare, pe care îl poți respira în stațiunea situată la cea mai mare altitudine din România. Sincer să fiu, mă necăjește puțin gândul că mulți dintre cei ce fug din calea caniculei ar fi putut lua drumul serpentinelor întru răcorire, ceea ce echivalează cu aglomerația, o stare de fapt care îmi dă același disconfort, precum îngrămădeala de grade din mercurul termometrelor. Îmi spun totuși că e mai lesne de înfruntat puhoiul la temperaturi domoale, decât în centrul burgului, între betoane. Ajuns sus, aveam să constat însă că mă îngrijorasem zadarnic.

Ca un bun creștin și de liniște exterioară și lăuntrică iubitor, fac o primă oprire la Schitul din Păltiniș, acolo unde își doarme somnul de veci Constantin Noica. Mirosul de iarbă proaspăt tăiată, amestecat cu parfumul lemnului bisericuței, asezonate cu liniștea spartă doar de cântecul unui cuc ce-și face de lucru prin pădure îmi furnizează prima perfuzie de bună dispoziție. Sorb lacom din pacea aceea netulburată de turiști gălăgioși, îmbrățișez cu gândul ființe dragi din lumea aceasta, altele trecute în lumea de dincolo, aprind o lumânare, răsfoiesc tristeți și bucurii trecute și prezente, privesc – tot cu gândul – timid către viitor, apoi pornesc spre stațiune, să-mi iau „plocoanele” naturii, aerul tare, liniștea și verdele care împunge albastrul cerului. 

„Zbor” deasupra pârtiei

Locul cel mai potrivit pentru a-ți lăsa mașina este parcarea din apropierea pârtiei Oncești. Telescaunul funcționează, așa că cine vrea să ajungă în vârful pârtiei plătește 10 lei pentru urcare sau 15 lei pentru drumul dus-întors și e purtat pe deasupra locului în care iarna schiorii alunecă pe zăpadă. Cât timp mă învârt prin parcare, dau gata un kürtős kalács la 10 lei și fac ocolul terasei unde pare că s-a concentrat tot turismul din stațiune, surprind doar doi amatori instalați în telescaun. Judecând după cele câteva mașini staționate, cei mai mulți oaspeți sunt din București, Prahova și Constanța. Mă rog, mulți e un fel de a spune, pentru că stațiunea pare pustie. În fine, să nu uităm de ce am venit și să trecem la inspirat aer curat. Drumul spre ceea ce pe vremuri era atracția locului, Casa Turiștilor, e pustiu, ceea ce îmi convine de minune. Mă uit la brazii ce stau ca niște haidamaci cumsecade, de strajă liniștii, făcând parcă scut în fața oricărei intruziuni din lumea aceea nebună de jos, unde colcăie neliniștile, prețiozitățile și deșertăciunile. Ca un hămesit, trag pe nas, pe gură, aer tare, cu miros de conifere, de parcă aș vrea să-l îndes într-o magazie a plămânilor. Taman când îmi spun că liniștea asta îmi sparge vindecător timpanele, o drujbă, pusă în funcțiune în pădure, mă readuce cu picioarele pe pământ. Am sentimentul ghinionistului care, atunci când dă de un loc curat, mut, atrage fie o drujbă, o bormașină sau te miri ce altă sculă mânuită de vreun gospodar. Mestec în gând vreo două enunțuri ce includ hărnicia tăietorului de lemne, după care, bătut pe umăr de o pereche de remușcări, îmi spun că, până la urmă trebuie să-și taie și omul cumva lemnele. Îmi continui drumul, bucurându-mă de tot ceea ce oferă ochilor, nărilor, minții și sufletului acest loc. Binecuvântez pustietatea și, în același timp, mă întreb de ce nu mai e Păltinișul atractiv pentru turiști, așa cum era înainte de 1989.

 

Apropo de...„înainte de 1989”

Pe vremea când Alpii și Dolomiții nu erau accesibili oricărui român, la Păltiniș, fie vară, fie iarnă era plin de turiști. Țin minte, aveam niște prieteni la Constanța, pentru care concediul la Păltiniș era obligatoriu de două ori pe an. Spuneau că oricând ar da malul mării pe înălțimile la poalele cărora șade Sibiul. 

Pentru a ne întoarce în timp și a mesteca nițel atmosfera unor vremuri în care oamenii știau să se bucure mai mult și mai sănătos de lucrurile simple, l-am întrebat pe Gheorghe Barbu, fost șef al stațiunii Păltiniș, ce se întâmpla aici acum patru decenii: 

Nu conta că era vară sau iarnă, stațiunea era plină. Turiștii veneau să se bucure de peisaj, de aerul curat, mergeau pe traseele montane din zonă, făceau excursii de o zi la Bâlea, se bucurau cu adevărat de concediu. Unii jucau tenis de masă, era un teren de volei și minifotbal, se legau prietenii, era o atmosferă tare frumoasă. Chiar dacă acum posibilitățile de distracție sunt mai variate, și atunci se găseau moduri plăcute de petrecere a vacanței. În fiecare seară se organiza discotecă la Casa Turiștilor și îmi aduc aminte că încercam să improvizăm tot felul de decoruri pentru a ne apropia de atmosfera din Occident. De exemplu, la un moment dat, o fată talentată a pictat o spirală pe un perete al discotecii și cu luminile colorate, proiectate pe ea, se obținea un efect ca și cum spirala s-ar fi mișcat. Iată că noi descoperisem 3D-ul de pe atunci”, povestește amuzat și ușor nostalgic, Gheorghe Barbu. 

Tot de la el aflăm că primăvara, când se topea zăpada, unii luau la pas pârtia Oncești, unde găseau monede, cercei sau inele pierdute de turiști de-a lungul iernii, în omăt. 

„Nu mai e ce-a fost, parcă ne-am prostit cu totul”

Continui să bat străzile străjuite de copaci care au fost martorii vremurilor de glorie ale Păltinișului. Oscilez între bucuria de a mă înfrupta din liniștea locului și părerea de rău legată de decăderea turismului din cea mai veche și mai sus cocoțată stațiune a României. Lângă o tonetă, un vânzător și un turist puțin trecut de a doua tinerețe discută pe acorduri nostalgice. „Domnule, eu sunt din București și veneam în fiecare vară că aveam niște prieteni în Sibiu. Era plin de lume. Stațiunea era vie. Nu înțeleg ce s-a întâmplat de vine tot mai puțină lume. Am fost și prin alte părți, dar vă spun, aer ca aici n-am întâlnit nicăieri”, îi spune turistul vânzătorului, în timp ce soarbe cafea dintr-un pahar de plastic. Comerciantul se ridică de pe taburetul pe care stătea, scoate tacticos o țigară, o pune în colțul gurii, o aprinde, privește pierdut în zare, apoi parcă trezit de rotocoalele de fum se lansează într-o explicație necăjită:„Ei, domnule, nu mai e ce-a fost, parcă ne-am prostit cu totul. Eu cunosc Păltinișul ca pe buzunarele mele. Am fost aici și când era plin, sunt aici și acum când vara e mai mult gol. Domnule, aerul e tot ăla, e medicament. Aici te faci bine dacă ai astm, dacă ai probleme cu inima, cu nervii. Nu prea mai vine lumea vara și nu înțeleg de ce. Le place să se coacă în căldură, când uite ce aer e aici. Aici poți să te plimbi, să stai în liniște, îți vine o poftă de mâncare și te recreezi de te întorci acasă alt om. Chiar nu îmi explic ce se întâmplă”.Ascultându-l, trag aer în piept mai vârtos să îmi ajungă pentru vreo trei zile caniculare. De curiozitate, accesez un site de rezervări on-line aici, la botul calului, să văd cât ar costa o noapte de cazare. Nu e chiar ieftin să înnoptezi în Păltiniș: prețurile variază între 50 și 115 euro/noapte, dar, cu siguranță, dacă aprofundezi căutările găsești și variante mai ieftine. 

Ai putea spune că Păltinișul e un loc al căutărilor; al căutării turiștilor pierduți, al astmului pierdut printre curele tămăduitoare de aici, de la înălțime sau al unor vremuri pierdute când oamenii zâmbeau mai puțin protocolar, râdeau mai cu poftă și se bucurau mai des de lucruri aparent simple, dar de o bogăție pe care fobiile prezentului au îngropat-o. Coborâm înapoi între betoane, coloane de mașini și petreceri zgomotoase, mângâiați totuși de gândul că la vremuri de ananghie citadină ai unde să te refugiezi, să-ți doftoricești mintea și sufletul. 

 

 

 

 






comentarii
1 comentarii

Frumos articol domnule Bako. Pacat ca trebuie trait numai cu nostalgia. Personal mi-a venit acum Putin aer de Pältinis, char daca sunt la 1600km de el.
paul
12.08.2019 10:43
Din aceeasi categorie
sevis

targul de craciun

Comunicat de presa policrom final

Vacanta Eurotrip
espressor
paltinul
info
turboclima
Licitatie publica

accentmedia